Voi reflecta ȋn acest eseu despre educație şi gândire critică. Interlocutorul meu este filosoful şi pastorul luteran din secolul al XVIII-lea, Johann Gottfried Herder.
Mai ȋntâi, ȋmi voi introduce partenerul de conversație. Herder s-a născut ȋn 1744, ȋn Prusia orientală, ȋntr-o familie cu mijloace foarte modeste. Printr-o ȋntâmplare fericită, tânărul şi foarte talentatul Herder, a primit finanțare pentru a merge şi a studia medicina ȋn Königsberg (astăzi, Kaliningrad ȋn Rusia). Dupa ce a leşinat la prima disecție l-a care a asistat, Herder şi-a ȋndreptat ȋntreaga atenție către studiul teologiei şi al filosofiei, printre alții, cu Immanuel Kant şi Johann Georg Hamann. El şi-a petrecut o mare parte din viață ȋn Weimar, unde şi este ȋnmormântat, ȋn biserica Sfinții Petru şi Pavel.
În opera sa, Herder distinge ȋntre omenire (Menschlichkeit) şi umanitate (Humanität). Omenirea este reprezentată de diversitatea culturală şi istorică a speciei umane. Ea este un fapt. Fiecare cultură are propriul ei centru de gravitate şi propria sa concepție despre fericire. Nicio cultură nu are dreptul de a impune altei culturi concepția sa despre fericire. Fiecare cultură, ca de altfel fiecare individ, are dreptul la auto-formare, o expresie esențială a libertății umane.
Spre deosebire de omenire, umanitatea este o dispoziție internă pe care o au toți oamenii, aceea de a-şi forma capacitatea pentru rațiune şi simțurile cele mai nobile prin artă, de a-şi transforma instinctele ȋn libertate şi frumusețe, şi puterile motivaționale ȋn iubire de oameni. Fiecare cultură aspiră, ȋn felul său propriu, la umanitate, la educarea acesteia. Până şi “opresorul sau ucigaşul,” mărturiseşte Herder, posedă această dispoziție (Idei privind filosofia istoriei omenirii, 9, V).
Umanitatea rămâne totuşi doar un ideal, la care aspirăm şi pe care ne străduim neȋncetat să ȋl aproximăm. Educația joacă un rol central ȋn acest efort. Atât ca pastor, cât şi ca filosof Herder, “un educator ȋn cel mai ȋnalt sens al cuvântului,” după cum ȋl descrie unul dintre comentatorii operei sale, a căutat neostenit să contribuie la formarea (Bildung) individului ȋn spiritul umanității şi ȋntr-o modalitate care să contribuie la fericirea acestuia.
Concepția lui Herder despre om este holistică. Omul este deopotrivă trup şi suflet, materie şi spirit, senzație şi cogniție. Puterile cognitive ale omului nu pot fi separate una de cealaltă. Cunoaştem doar prin senzație, iar senzația este deja cunoaştere incipentă. Mai mult, ȋn fiecare cogniție este vie cea mai adâncă, spirituală şi divină senzație (Herder, Despre cunoaştere şi senzație, Prefață). Imaginația, “o mare de senzorialitate internă,” mediază ȋntre trup şi suflet.
Însuşi trupul uman şi organizarea lui sunt o parte componentă a rațiunii. Un suflet lipsit de sensibilitate senzorială, dezȋntrupat, este o monstruozitate, mărturiseşte Herder ȋntr-o scrisoare din 1769 adresată filosofului Moses Mendelssohn. Trupului omului, poziția sa verticală, simetria şi unitatea lui, modul ȋn care simțurile sunt legate unele de celelalte şi ȋn care ele lucrează ȋmpreună, reprezintă condiția fundamentală a rațiunii şi libertății sale, a spiritului său.
Rațiunea omului este umană, ne spune Herder. Este o rațiune ȋntrupată. Prin urmare, ea nu este ceva ȋnnăscut, ci dobândit. Mediul social ȋn care existăm, relațiile cu cei din jurul nostru ne formează ȋn mod fundamental. Primele experiențe senzoriale din viața copilului ȋi marchează acestuia ȋn mod fundamental, pe viață, rațiunea, capacitatea de a-și forma propria viață.
Gândurile şi ideile omului sunt deci produsul conlucrării dintre toate forțele sufletului său: senzații şi voință, memorie, imaginație şi intelect (Herder, Idei privind filosofia istoriei omenirii, 4, I). Omul este fundamental o ființă activă, o ființă ce există ȋn lume, profund angajată cu aceasta, o ființă ce este deopotrivă formată de mediul său ȋnconjurător şi capabilă să se creeze pe sine, să ȋşi dezvolte propria individualitate.
După cum frumos spune Herder, noi suntem făcuți pentru a primi şi a da, pentru a fi eficienți dar şi pentru a ne bucura, pentru a acționa şi pentru a ȋndura (Despre cunoaştere şi senzație). Fiecare om poartă măsura umanității sale ȋn sine. Lipsit de libertatea de a se crea pe sine şi de a se exprima, individul ratează şansa de a-şi dezvolta potențialul pentru umanitate. Gândirea critică este esențială ȋn acest proces.
Herder defineşte rațiunea ca pe o proporție şi o direcție a ideilor şi forțelor sufletului uman, o capacitate activă şi interactivă prin care ne formăm viața, un efort de a traduce ȋn ființa noastră umană o aspirație la verticalitate ce există deja ȋn natură, unde copacul şi florile țintesc deopotrivă ȋn sus, ne spune Herder. Sensul gândirii critice şi al educației ce o formează trebuie ambele ȋnțelese ȋn acest cadru, unul care ia ȋn considerație orientarea ȋntregii ființe a omului.
Ce ȋnseamnă deci a gândi critic dintr-o perspectivă asupra omului şi a rațiunii ca cea herderiană? Ce tip de educație necesită formarea ei? Trebuie spus din capul locului că a gândi critic nu ȋnseamnă doar a gândi logic. Dată fiind concepția sa holistică despre om, gândirea critică ȋncepe pentru Herder ȋncă de la nivelul experienței senzoriale. Ea necesită practicarea completă şi viguroasă a tuturor simțurilor, ȋn particular a percepției vizuale, a auzului şi a simțului tactil, cele mai umane simțuri ale omului.
Gândirea critică ȋncepe cu dezvoltarea a ceea ce Herder numeşte o “minte factuală” (Herder, Jurnal al călătoriei mele ȋn anul 1769). Aceasta este o minte ce ȋncearcă ȋn permanență să conecteze limbajul, pe cât posibil chiar fiecare cuvânt, cu (propria) experiență senzorială. Ea este o minte pentru care limbajul, cel ce ne formează ȋn mod fundamental rațiunea, este nu (doar) ceva ȋnvățat, ceva preluat, un limbaj de dicționar, o abstracție, ci ceva viu, ceva ce exprimă propria noastră experiență, propria noastră individualitate.
O „minte factuală,” observă Herder, necesită deci o educație ce debutează cu activități observaționale. Copilul trebuie ȋncurajat să observe nu doar lumea ȋnconjurătoare, ci şi pe sine ȋnsuşi. El trebuie ȋndemnat să vadă cu proprii săi ochi, să audă cu propriile sale urechi, să atingă cu mâinile sale, pe scurt: să ȋşi exercite pe cât posibil toate simțurile. Numai astfel el va ȋncepe să judece cu propria sa minte şi nu cu “cuvintele, cărțile şi judecățile altora” (Herder, Jurnal al călătoriei mele ȋn anul 1769). Cu cât copilul are mai multe experiențe, cu cât el este mai familiarizat cu o diversitate de obiecte pe care le abordează dintr-o varitate de perspective, cu atât mai bogat devine limbajul său (Herder, Tratat despre limbaj).
Educatorii trebuie să ȋi ofere copilului fapte solide şi lucruri demne de observat, recomandă Herder, deoarece cunoaşterea sa (deopotrivă a realității ȋnconjurătoare şi a propriului sine) trebuie ancorată ȋn lume. Ea nu trebuie pentru nici un moment să ȋşi piardă deschiderea factuală, legătura cu simțurile şi cu soliditatea experienței. Doar ȋn felul acesta copilul va dobândi o „cunoaştere vie,” o cunoaştere ce vine din viață şi se ȋntoarce la viață, care ȋl ajută să ȋşi ȋnțeleagă şi să ȋşi formeze propria viață, să o ia ȋn propriile sale mâini (aproape literalmente).
A gândi critic necesită nu doar o educație prin observație şi a observației. Ea necesită de asemenea o educație a emoțiilor, prin povestiri. Accentul cade aici pe caracterul trăit al povestirii. Povestea poate să fie religioasă sau istorică. Este esențial de precizat că pentru Herder religia nu este dogmă. Intenția educatiei religioase este aceea de a educa umanitatea copilului, capacitatea sa de a ȋnțelege, emoțional, empatic şi cu imaginație, viețile altor ființe umane, de a pătrunde ȋn universul lor cu ȋntreg sufletul său, nu doar cu rigoare logică. Scopul educației, observă Herder este acela de a forma creştini ce gândesc şi cetățeni filosofi (Herder, Jurnal al călătoriei mele ȋn anul 1769).
La acest nivel al educației sale, copilul ȋncepe să ȋnvețe ce ȋnseamnă umanitatea. El ȋnvață “să nu disprețuiască sau să batjocorească cu orbire nimic, ci să caute să cunoască totul” (Herder, Jurnal al călătoriei mele ȋn anul 1769). A critica nu ȋnseamnă a insulta. Gândirea critică respectă diferența de gândire şi cultură şi caută să o ȋnțeleagă, chiar dacă nu este de acord cu ea. Ea este constructivă, de aceea trebuie să fie practicată cu deschidere pentru opinia celuilalt, cu o dispoziție care ne lărgeşte umanitatea, adică capacitatea de a ȋnțelege, nu doar abstract, ci cu ȋntreg sufletul, aproape trupeşte, cu atingerea imaginației, cu mâna acesteia, cum se exprimă Herder din nou metaforic.
Fără imaginație nu există gândire critică. Nu mă refer aici la fantezie şi la vis. În opinia lui Herder, omul este una dintre cele mai receptive şi mai participative creaturi terestre. El posedă capacitatea de a se trans-pune ȋn locul celuilalt, de a se tra-duce pe sine ȋn celălalt, de a se trans-planta. Aceasta este o experiență senzorială şi a imaginației. De aceea Herder recomandă studiul umanioarelor.
Umanioarele, adică literatura şi istoria, retorica şi studiul limbilor, ne ordonează simțurile şi imaginația, ȋnclinațiile şi dorințele. Ele oferă o disciplină fără de care gândirea critică nu este posibilă. Umanioarele ne pregătesc mintea pentru măsura şi moderația rațiunii. În plus, educarea simțurilor şi a imaginației, important stadiu pregătitor ȋn formarea gândirii abstracte, ne ajută să nu separam, ȋn mod artificial şi dăunător, rațiunea de viață. Umanioarele ne oferă ceea ce Herder numeşte un adevăr senzorial. Ele oferă rațiunii şi gândirii abstracte adâncime umană, le ȋnsuflețesc şi le leagă de viață, de arta de a trăi.
Educația artistică joacă şi ea un rol nu mai puțin central ȋn educarea gândirii critice. Herder recomandă cultivarea atotcuprinzătoare a simțurilor. Existența umană este ȋn-trupată. Rezultatul este acela că actul de a ȋnțelege şi a gândi necesită un fel de abilitate aproape corporală a sufletului. Herder vorbeşte despre ochiul minții şi despre mâna imaginației. Ideea implică nu doar o spiritualizare a vederii şi a simțului tactil, dar şi o anume ȋn-corporare a sufletului, prezența unei senzorialități de care sufletul nu se poate dispensa dacă vrea să ȋnțeleagă şi să cunoască cu adevărat. Actul de a ȋnțelege şi de a cunoaşte este, pentru Herder, unul participativ. El este un act de implicare, atât trupească cât şi sufletească.
Herder descifrează cu ȋngrijorare ȋn cultura timpului său o fascinație cu imaginile, o tendință de a favoriza văzul. Văzul, ne spune el, este cel mai filozofic simț, adică cel mai clar, dar şi cel mai abstract. El ne dă o claritate a percepției, fără de care gândirea critică nu este posibilă. În acelaşi timp ȋnsă văzul este şi cel mai superficial simț. El nu ne dă decât o suprafață lipsită de adâncime, de corporalitate. Pentru a pătrunde dincolo de superficialitatea imaginii, pentru a simți adâncimea vieții, a viului ce palpită ȋn fiecare trup, avem nevoie de simțul tactil care transformă ochiul ȋntr-un deget, ȋntr-o atingere. Sculptura ne educă această abilitate senzorială a sufletului, una ce este centrală pentru un intelect sănătos.
Auzul şi muzica au şi ele un rol nu mai puțin esențial. Suntem formați de vocea celuilalt, de vocea părintelui care ne cheamă, care ne ȋmbrățișează, căreia ȋi răspundem. Originea ȋnsăşi a limbajului este, pentru Herder, una orală. Omul răspunde la sunetul naturii şi ȋl marchează ȋn sufletul său, ȋl distinge. Actul este unul de auto-formare prin reflecție asupra sunetului ce a fost marcat şi izolat, ce a fost ȋn-semnat, cuvântul incipent. Auzul este, deci, central pentru constituirea a ceea ce Herder numeşte sentimentul pentru cealaltă ființă. Sunetul dă viață imaginii. Ca şi simțul tactil, el ȋnsuflețeşte.
Educația simțurilor şi a sentimentelor este menită să pregătească terenul pentru logică şi pentru ştiințele abstracte. Dar, precizeză Herder, ȋn spiritul metodei socratice, care incită deopotrivă la cunoaştere de sine şi la cunoaşterea prin sine, logica ȋnsăşi trebuie predată ca un fel de psihologie a puterilor mintale superioare, adică ȋnsoțită mereu de o “ştiință a sufletului” (Herder, Cum poate filosofia să devină mai universală). Profesorul trebuie să mascheze faptul că el predă. Abordarea trebuie să fie una care trezeşte, ȋn fapt, idei ce sălăşuiesc deja ȋn sufletul nostru, ȋn modul ȋn care gândim. Ea trebuie de asemenea să fie una care leagă modul de a raționa corect de arta judecății şi de prezentarea verbală ce definesc actul cotidian de comunicare şi gândirea ȋn context practic.
Aş vrea să ȋnchei acest eseu cu câteva concluzii sumar schițate. Unele dintre pericolele pe care Herder le-a detectat ȋn cultura timpului său nu făcut decât să se agraveze ȋntre timp. Printre ele, un loc central este ocupat de pericolul de a reduce ideile şi sensul lor la simple cuvinte, golite de conținut experiențial şi de emoție. Acestea sunt cuvinte pe care le preluăm şi le folosim fără a le regândi şi fără a le realoca sensul ȋn contextul propriei noastre vieți. Acest pericol este intensificat de tendința culturii moderne de a favoriza vizualul şi de a se lăsa sedusă şi distrasă de imagini, o altă fațetă a unei culturi ce tinde să ȋmbrățişeze abstracția ȋn detrimentul experienței şi al experimentării proprii.
O gândire critică pentru secolul al XXI-lea este chemată să contracareze aceste pericole. Ea trebuie să le reziste. Pentru ca acest lucru să se ȋntâmple, se cere o educație pe măsură. Aceasta nu poate să fie decât o educație care, aşa cum recomandă Herder, nu este abstractă şi repetitivă, ci mişcă sufletul ȋnvațăcelului deoarece dă viață şi adâncime ideilor. O astfel de educație este vie şi pentru viață, una care angajează simțurile, sentimentele şi mintea, ȋntregul aparat cognitiv al sufletului uman.
Gândirea critică, ne spune Herder, nu este doar o problemă de logică, ci una de viață. A gândi critic este o manieră de a trăi şi de a ne orienta puterile sufletului şi ideile. Nu poate gândi critic cel ce nu posedă o minte factuală. Nu poate gândi critic cel care nu şi-a cultivat umanitatea imaginației prin studiul umanioarelor. Nu poate gândi critic cel care nu ȋşi cultivă ceea ce am numit ȋn acest eseu corporalitatea sufletului.
Corporalitatea sufletului este un amalgam percepțional complex care include mai mult decât capacitatea de a aluneca vizual la suprafața lucrurilor, o atitudine ce tinde să reducă realul la claritatea superficială a imaginii. Pentru a contracara această tendință, coporalitatea sufletului posedă de asemenea puterea de a da adâncime şi viață imaginilor prin atingerea plină de căldură a mâinii imaginației şi de a le situa, ȋn acelaşi timp, ȋn contextul oral al sunetului şi vocii ce marchează originea ȋnsăşi a limbajului uman.
În absența acestei corporalități, a percepției şi chiar a ȋntregului suflet, pericolul de a reduce realitatea la o proiecție vizuală abstractă, golită de adâncimea vieții şi de tridimensionalitate emoțională şi umană rămâne prezent, ȋn mod necritic şi pernicios, mai mult ca niciodată.
Sufletul nostru este uşor trezit şi excitat de imaginile care ne bombardează astăzi, din toate direcțiile. Lipsit ȋnsă de adâncimea tactilă a imaginației şi de caracterul convocator al sunetului, acelaşi suflet ȋşi va uita la fel de uşor excitarea inițială, dornic să alunece din nou, necritic, pe suprafața unui nou val de imagini.
