Eseiștii Language Matters au primit provocarea editorilor și au reflectat asupra întrebării care pune alături gândirea critică și notorietatea online. Astăzi, Laura Stifter, profesor în învățământ preuniversitar, dar și doctorand în filosofie, semnează un eseu care răspunde acestei provocări.
„Trăiesc sub acoperișul meu, pe nimeni nu l-am urmat fidel și-am râs de-acel maestru eu, ce însuși nu și-a râs de el.” (Fr. Nietzsche, Știința voioasă)
Cuvintele de mai sus, ce deschid într-o manieră poetică și ludică „Știința voioasă”, par a sugera existența unei antiteze clare între conceptul de gândire critică (pe cont propriu, prin excelență) și noțiunea de „influencer” (expresie modernă a străvechilor noțiuni de maestru/ învățător/ îndrumător etc). Dar este, oare, așa? Este posibilă o viață în care detașarea totală față de influența celorlalți să se manifeste în toate aspectele gândirii, o viață în care gândirea critică să nu aibă nevoie niciodată de „influenceri”/„maeștri”, bazându-se exclusiv pe algoritmi mentali capabili să analizeze, rece și non-emoțional, toate informațiile, cu scopul creării unui sistem cu totul original de convingeri, valori și opinii? Și dacă da, ar fi dezirabilă o asemenea viață?…
A gândi liber și critic înseamnă a gândi doar autonom, sau și independent?
Pentru întrebările referitoare la posibilitatea și dezirabilitatea unei vieți în care gândirea să se manifeste în mod total independent față de influența celorlalți, probabil că Aristotel ar răspunde în mod ferm negativ, iar Nietzsche, afirmativ. Dar, pentru a nu apela nici noi la filosofi precum „followerii” la „influencerii” lor, vom explora succint, pe parcursul lucrării de față, posibile răspunsuri.
1.Precizări și distincții conceptuale
- Ce este un influencer?
Potrivit unei cercetări, 80% dintre consumatorii intervievați au afirmat că s-au interesat despre produsele diverselor companii în urma citirii postărilor unor influenceri, în anul 2023. Dar ce este un influencer? O persoană cu reputație foarte bună și capabilă de a influența alegerile celorlalți, în diferite domenii (modă, politică, alimentație, călătorii etc). Termenul de „influencer”, foarte recent intrat în uzul lingvistic, se referă, însă, în special la persoanele capabile să influențeze nu doar un grup restrâns de oameni care apoi să ducă mesajul mai departe (precum maeștrii spirituali ori filosofici de odinioară în relația cu ucenicii lor), ci mii și chiar milioane de urmăritori, comunicându-și mesajele în special pe rețelele sociale. Astfel, dacă publicul își cunoaște și își alege „maestrul” (influencerul), acesta din urmă nu-și cunoaște toți „ucenicii”, chiar dacă se antrenează în a-și construi mesajele în modalități cât mai personale, directe și percutante cu putință. Iar pentru a influența cât mai eficient și sigur, unii dintre cei care decid asumarea acestui rol public apelează, uneori, la consultanță de specialitate, determinând astfel apariția unui nou sector pe piață: „Influencer Marketing”. Într-o încercare simplă de clarificare conceptuală, un influencer este un lider de opinie, de obicei cu mesaje vizând un anumit domeniu, adresându-se unui număr foarte mare de utilizatori ai rețelelor de socializare[1]. De asemenea, o informație aparent din sfera „picanteriilor”, însă, în realitate, deloc lipsită de relevanță etică, o reprezintă apariția „falșilor influenceri”, anume forme de inteligență artificială, lansate în social-media cu scopul de a realiza propagandă în favoarea scopurilor dorite de către programatorii umani ai acestora[2].
- Ce înseamnă să gândești critic?
Cu toate că, în limbajul cotidian, termenul „critică” pare a avea mai degrabă un sens peiorativ (a critica pe cineva, a fi într-o situație critică etc), totuși etimologia acestuia este interesantă și extrem de potrivită pentru a forma sintagma „gândire critică”: în limba greacă, termenul „diakrisis” desemnează ideea de discernământ, judecată, putință de a alege. Astfel, a gândi critic înseamnă a gândi: argumentat, autonom (pe cont propriu), curajos (capabil de a-ți chestiona inclusiv propriile convingeri), evaluând și fiind permanent capabil să discerni între temeiurile valide și sofisme, între fapte și opinii, între întrebări deschise (care nu pot primi răspunsuri exhaustive) și întrebări cu răspunsuri incontestabile etc. „Acest tip de întrebare – o întrebare despre calitatea convingerilor tale – este preocuparea fundamentală a gândirii critice”[3]. Funcție a gândirii, precum și domeniu academic având drept scop cultivarea acestei funcții intelectuale, gândirea critică presupune, astfel analizată, o serie de aptitudini ale minții, precum:
-adresarea întrebărilor relevante, în momentele potrivite, către destinatarii relevanți pentru contextul/ domeniul întrebării, calibrând propriile așteptări în privința răspunsurilor posibile;
-distingerea clară între fapte și opinii („planeta Terra se află în galaxia Calea Lactee” este o propoziție factuală, în timp ce „ar fi bine să mergi la vot” este un enunț evaluativ, o opinie);
-evaluarea argumentelor/temeiurilor, pe baza tuturor principiilor și regulilor de corectitudine logică, atât în cazul opiniilor/convingerilor proprii, cât și pentru ale celorlalți;
-capacitatea construirii unui discurs bazat pe bune temeiuri (așadar, a gândi critic înseamnă nu doar să evaluezi, ci și să construiești ori să combați argumente);
-curajul schimbării, parțiale sau totale, a propriilor opinii/convingeri, atunci când acestea nu pot rezista în fața unor contraargumente valide și relevante;
-toleranța și dialogul constructiv cu toți cei care împărtășesc perspective diferite față de tine, inclusiv atunci când persistă în opinii slab argumentate.
Înțelegând astfel cele două concepte asupra cărora reflectăm („influencer” și „gândire critică”), cum putem înțelege raportul dintre acestea? Îți poți asuma, într-o societate bazată mult pe fascinația față de influenceri, rolul de influencer tocmai pentru gândirea critică a followerilor tăi?…
2.Influenceri pentru gândire critică: doar un oximoron, sau un rol posibil și dezirabil?
Pe baza explicațiilor conceptuale din secțiunea anterioară, poate fi schițată, deja, o primă teză: gândirea critică nu înseamnă gândire complet independentă de influența celorlalți, ci inclusiv faptul de a alege de către cine și în ce măsură te vei lăsa influențat, având încredere în oameni, însă gândirea critică față de idei, constituie o caracteristică a abilităților de „critical thinking”.
Dacă această perspectivă poate rezista în fața criticilor, atunci putem înțelege gândirea critică drept gândire autonomă, însă nu complet independentă, fiind corelată cu opiniile, conceptele și întrebările celorlalți, în modalități complexe și interesante. Pentru a decide dacă asumăm această temă, putem schița, în favoarea ei, cel puțin următoarele argumente simple:
- Dincolo de complexitatea și profunzimea dezbaterilor privind existența (sau nu) a ideilor înnăscute, a priori, independente de experiență etc, este ușor să observăm cum cele mai multe concepte filosofice pe care ni le-am format sunt noțiuni înțelese din familie, din școală, din literatura parcursă ori, în general, din societate. Limbajul și moralitatea se dezvoltă doar în cadrul social, argumenta în acest sens Aristotel, omul fiind singurul „zoon politikon” și diferențiindu-se, tocmai prin aceasta, atât de zei (autosuficienți în perfecțiunea lor absolută), cât și de animalele sălbatice (capabile de a trăi în „haite”, „turme” etc, nu în societate). Astfel, poți fi sau nu de acord cu un anumit concept filosofic (de exemplu, cu noțiunea de suflet, așa cum este ea prezentată în teoriile clasice ale metafizicii), dar pentru a decide dacă asumi sau nu respectivul concept, este necesar să-l ai în mod clar în intelect, iar pentru a-l avea în intelect, ai nevoie, în cele mai multe cazuri, să-l fi aflat cândva de undeva, de la ceilalți[4]. De asemenea, este interesant de constatat cum întrebările mele existențiale sunt, în covârșitoarea lor majoritate, exact aceleași cu întrebările tale existențiale, precum și cu marile întrebări metafizice/existențiale ale filosofilor de acum un secol ori de acum un mileniu. „Ce este viața?”, „care este sensul acesteia?”, „ce este binele și cum îl putem asuma ca ideal?”, „cum este Dumnezeu?” – iată preocupări pe care le poți găsi atât răsfoind dialogurile lui Platon, cât și scrutându-ți atent propria minte. Este acesta un semn clar al existenței ideilor a priori și/sau a unor aspirații metafizice menite omenirii întregi? Indiferent ce vei răspunde, capacitatea de a formula aceste întrebări, precum și contextul conceptual în care le așezi țin, în mod inevitabil, de influența celorlalți: a familiei, a școlii, a cărților citite, a societății în ansamblul ei.
- Precum am menționat în secțiunea anterioară, una dintre cele mai importante însușiri ale gândirii critice o constituie capacitatea și curajul schimbării propriilor opinii ori chiar convingeri, dacă acestea nu rezistă în fața criticilor. Or, un asemenea curaj se poate manifesta în două modalități: ori chestionându-ți singur opiniile/convingerile și identificând obiecții față de acestea[5], ori – la fel de legitim și specific gândirii critice – acceptând obiecții valide care-ți sunt expuse de către un interlocutor. Iar acceptarea punctului de vedere prezentat de către o altă persoană poate fi, în multe situații, o provocare cu mult mai dură și terapeutică decât capacitatea de a-ți identifica singur contraargumente, din cel puțin două motive: pentru că cedarea în fața celuilalt presupune o deschidere profundă, tolerantă, în a accepta alteritatea, dar și pentru că față de noi înșine avem tendința de a acționa cu mai multă „blândețe”, chiar și când vine vorba de chestiuni filosofice, astfel încât nu vei evita ușor riscul de a-ți găsi ție însuți doar contraargumente foarte ușor de combătut.
Asupra acestui aspect au reflectat, de-a lungul timpului, filosofi de orientări extrem de diferite și din epoci extrem de diferite, iar pentru ilustrare, vom reda mai jos opinia unui stoic (împăratul roman Marcus Aurelius – 161-180) și perspectiva unui existențialist creștin (K. Jaspers):
„gândește-te că nu lucrezi contra libertății tale dacă-ți schimbi părerea și dacă cedezi în fața aceluia care ți-o corectează”, își spunea lui însuși împăratul filosof al Antichității romane Marcus Aurelius, „căci și atunci activitatea ta are loc potrivit voinței și judecății tale și chiar după concepțiunea ta”[6].
Schițând un arc peste timp până în perioada existențialiștilor, vom continua incursiunea noastră menționându-l pe Karl Jaspers care nota meditativ, într-un registru similar cu stoicii de odinioară, aspecte esențiale despre importanța comuniunii interpersonale în dialog, cu scopul aflării adevărului și, mai presus de toate, cu scopul comuniunii în sine: „Comunicarea care se stabileşte nu de la intelect la intelect, de la spirit la spirit, ci de la existenţă la existenţă nu utilizează semnificaţiile şi valorile impersonale decât ca punţi de legătură. Justificările şi atacurile nu sunt, într-o atare comunicare, mijloace pentru dobândirea unui ascendent, ci pentru a realiza apropierea de oameni. Lupta este o înfruntare animată de iubire, fiecare punându-i la dispoziţie celuilalt toate armele sale. Certitudinea fiinţei autentice se dobândeşte doar în acea comunicare în care se înfruntă, fără rezerve, întru comuniune, libertatea cu libertatea. În felul acesta, toate raporturile nu sunt decât pregătitoare pentru ca, în momentele hotărâtoare, graţie unei exigenţe reciproce, fiecare interlocutor să-i pună celuilalt întrebări ce merg până la rădăcina lucrurilor. Abia în cadrul comunicării se realizează orice adevăr. Doar aici mă simt eu însumi, nu trăiesc factic, ci în mod plenar. Dumnezeu Se dezvăluie doar în indirect şi nu în afara iubirii de la om la om”[7].
- Nu în ultimul rând, un argument interesant în favoarea tezei propuse este de natură antropologică, vizând relația strânsă, indisolubilă, dintre dimensiunea rațională și cea emoțională a ființării umane. Astfel, dacă primele două argumente rezistă criticilor și dacă principalele aspecte/caracteristici ale gândirii critice pot fi exercitate doar prin comuniunea cu ceilalți (faptul de a-ți însuși concepte, de a pune întrebări, de a-ți schimba opiniile etc), ne putem pune întrebarea: dar dacă un influencer dorește să-și influențeze publicul nu doar prin argumente, ci inclusiv apelând la înrâurirea emoțională pe care se simte capabil să o exercite asupra acestuia? Dincolo de dezbaterea – extrem de interesantă, la rândul ei – cu privire la dezirabilitatea etică a unei asemenea decizii, putem argumenta faptul că, dată fiind corelația dintre rațional și emoțional, orice tip de influență (atât cea voit emoțională, cât și cea bazată pe argumente raționale puternice) are, implicit sau explicit, inclusiv o dimensiune emoțională. Ai observat modul în care o idee pe care o auzi (opinie, sfat, argument etc) poate trece neobservată prin mintea ta, până când aceeași idee îți este spusă, fie și în treacăt, de către o persoană în care ai încredere ori de care ești puternic atașat? Acest fenomen se poate întâmpla chiar și în privința unor idei foarte inteligente, respectiv în cazul unor argumente puternice, dar a căror tărie/validitate logică o observi și o analizezi doar atunci când argumentul ți-a fost împărtășit de către cineva despre care tu gândești/simți că merită luat în considerare în mod serios. Indiferent de concepțiile antropologice pe care le împărtășim, intuitiv acceptăm calitatea noastră de ființe raționale și emoționale totodată.
Iar dacă este așa, dacă teza de mai sus se dovedește a fi întemeiată pe cel puțin trei argumente persuasive, atunci se poate argumenta cu ușurință și perspectiva potrivit căreia nu doar micile alegeri (vestimentare, alimentare, de vacanță etc), ci și marile decizii ale vieții pot fi asumate, uneori, sub influența persuasiunii unui influencer, iar acest comportament este compatibil cu gândirea critică, dacă influența se produce analizând argumentele influencerului (chiar dacă existența și a unei dimensiuni emoționale în faptul de a te lăsa influențat este inevitabilă), iar nu dintr-o venerare nerațională a respectivului influencer.
Înțelegând această realitate atât de specific umană (după cum s-a argumentat aici), un intelectual public, de exemplu, poate decide să devină activ în social-media tocmai cu scopul influențării cititorilor, prin argumente puternice și prin exemplul personal, în a asuma valorile europene/democratic-liberale, în contextul revirimentului ideologiilor extremiste. Un astfel de influencer își convinge publicul, într-o manieră etică (prin argumente valide, nu sofistice), să meargă într-o direcție compatibilă cu apărarea drepturilor lor fundamentale. Și dacă este așa, atunci de ce n-am accepta și posibilitatea asumării unui rol de influencer tocmai pentru a promova, în rândul publicului/followerilor, importanța și metodele gândirii critice?
De ce nu am imagina, de exemplu, un tânăr simpatic, dar și extrem de inteligent, care explică pe contul personal de social-media, într-o manieră ludică, accesibilă, clară, cum se formulează întrebările în mod corect, ce înseamnă argumente puternice/valide, cum identificăm sofismele etc, precum și de ce avem nevoie să facem toate acestea?
Cu mult mai problematic din punct de vedere etic rămâne, precum am menționat mai sus, comportamentul influencerilor care își conving folllowerii să meargă într-o direcție benefică, însă doar prin metode extraraționale (de exemplu, actorul îndrăgit care postează o poză cu el la vaccin, promovând importanța imunizării), însă și în acest caz, influența persoanei publice se exercită cu scopul de a determina luarea unei decizii importante, potențial salvatoare de vieți, astfel încât ea nu anulează decizia liberă a publicului de a analiza critic argumentele pro și contra acțiunii promovate de către influencer.
Concluzii
Pe baza distincțiilor conceptuale și a argumentelor schițate în lucrarea de față, putem considera că asumarea rolului de influencer pentru gândire critică nu este doar un oximoron (nici gramatical, nici atitudinal), ci un comportament posibil, dezirabil (ca orice alt tip de influență benefică exercitată asupra celorlalți), chiar dacă ea ridică, desigur, interesante și complexe probleme etice.
Prezentarea importanței argumentării de către un lider de opinie – eventual, asezonată cu îndemnuri motivante precum „fii deștept, gândește critic!” – îl poate împinge pe cititor pe drumul fascinant și liber al alpinismului spiritual și intelectual, deschizându-i orizontul gândirii critice până în punctul în care, într-o zi, fără a mai avea nevoie de glumele și îndemnurile motivaționale ale influencerului său, va deveni el însuși „influencer pentru gândirea critică”, în folosul celorlalți.
Iar întreg acest drum filosofic, posibil de parcurs doar împreună, se aseamănă izbitor de puternic cu rolul maeștrilor spirituali din toate marile tradiții (duhovnici creștini, guru din lumea îndepărtatei Indii etc) care, după ce-și inițiau ucenicii, îi trimiteau singuri să se aventureze în marile și profundele căutări, însă fără a-i abandona vreodată și trimițându-i, de asemenea, să-i îndrume, la rândul lor, pe alții mai începători.
Bibliografie
AURELIUS, Marcus, Gânduri către sine însuși, traducere din greaca veche, note și indice de Cristian Bejan, Editura Humanitas, București, 2020
JASPERS, Karl, Texte filosofice, traducere de George Purdea, Editura Politică, București, 1986
NIETZSCHE, Știința voioasă, traducere din limba germană de Liana Micescu, traducerea versurilor de Simion Dănilă, Editura Humanitas, București, 1994, 2019
STOIANOVICI, Drăgan, Argumentare și gândire critică, Editura Universității din București, București, 2005
VAUGHN, Lewis, The power of critical thinking, Oxford University Press, 2005
[1] Pentru explicarea noțiunii de „influencer”, a se vedea această sursă online: https://www.jurnaldedigitalmarketing.com/digital-marketing/social-media/ce-este-un-influencer-si-cum-poti-deveni-unul/ (accesat la 1 septembrie 2024)
[2] https://www.digi24.ro/stiri/sci-tech/ascensiunea-influencerilor-falsi-va-deveni-din-ce-in-ce-mai-greu-sa-dovedim-cine-si-ce-este-real-avertizeaza-expertii-2921723 (accesat la 9 septembrie 2024)
[3] Lewis Vaughm, The power of critical thinking, 2005, Oxford University Press)
[4] În filosofia scolastică (începând chiar cu Anselm) și, ulterior, în alte diferite variante, argumentul ontologic în favoarea existenței lui Dumnezeu susține că noțiunea de Divinitate, făcând excepție de la această regulă, constituie, prin însăși existența ei în mintea noastră, tocmai o dovadă în sine a existenței lui Dumnezeu nu doar în intelect, ci și în realitate. Interesantă, de asemenea, în acest sens, este și disputa, tot scolastică, între realiștii platonicieni („universalia sunt realia”) și nominaliștii mai degrabă aristotelicieni („universalia sunt nomina”). Cu toate acestea, în privința majorității conceptelor (anume cele care nu-L definesc pe Dumnezeu ori Ideile absolute ale lumii inteligibile), există consens în privința faptului că înțelegerea lor se produce prin contribuția societății, a educației, a experienței.
[5] A se vedea, în acest sens, testul falsificabilității, propus de către Popper pentru a delimita știința autentică față de ipotezele pseudo-științifice.
[6] Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, Cartea a VIII-a, maxima 16, traducere din greaca veche, note și indice de Cristian Bejan, Editura Humanitas, București, 2020
[7] Karl Jaspers, Texte filosofice, traducere de George Purdea, Editura Politică, 1986
