Pentru lumea narațiunii lui Vladimir Putin nu războiul este cel care aduce teroarea, așa cum ne-am aștepta, ci însăși pacea.
De multe ori analizăm puterea narațiunilor oferite de politicieni sau state prin propagandă de a modela opinia publică și de a influența acțiunile cetățenilor, fie în interior, fie în exterior. Cred însă că ar merita să ne gândim și la modul în care aceste narațiuni ajung să fie mai puternice decât cei care le emit și să le influențeze, mai mult sau mai puțin conștient, acțiunile și comportamentul.
Poveștile politice nu funcționează precum poveștile din romane sau filme. Dacă un film sau un roman, chiar și când rămâne cu noi o perioadă de timp într-un spațiu de auto-reflecție, se termină, povestea politică trebuie hrănită permanent, trebuie făcută realitate, trebuie să nu pară că e poveste, ci o punere în context a lumii socio-culturale în care trăim. Ea funcționează până la urmă ca un mecanism justificativ pentru o anumită viziune politică asupra unei țări sau chiar a lumii. De aceea ea trebuie hrănită permanent cu întâmplări, cu dovezi, cu imagini, cu personaje și alte elemente constitutive. Odată ce narațiunea de acest tip prinde viață, ea nu-i ține blocați în ițele ei doar pe cei care fac parte din publicul căruia îi e destinată. Ea îi blochează și pe creatorii ei care acum depind de ea pentru a-și menține puterea.
Centrele de propagandă de la Kremlin aveau nevoie de o astfel de narațiune pentru a putea justifica existența regimului legendar de corupt format în jurul lui Vladimir Putin. În comparație cu țările din estul Europei care au ales drumul Occidentului și care, cu toate dificultățile, tarele culturale și sociale, reușesc să facă pași importanți pe drumul prosperității și libertății, Rusia nu o duce așa bine în realitate. PIB-ul pe cap de locuitor al Rusiei în 2022 rămăsese în spatele Poloniei, Țărilor Baltice, Românei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei, Croației sau Ungariei. Aproape toate țările defunctului Pact de la Varșovia o duc în medie mai bine ca Rusia (cu excepția poate a cetățenilor din Moscova și Sankt Petersburg).
În plus, climatul de frică din politica rusească este atât de sufocant, periculos și criminal încât majoritatea rușilor au pierdut orice speranță că pot influența viața politică a țării lor și s-au refugiat într-un relativism trist, depolitizat. Mai bine să zici că nu te interesează politica decât să riști violența regimului de la Kremlin. Comparați această atitudine cu vivacitatea protestatară a țărilor din estul Europei menționate mai sus. Românii, de exemplu, tind să-și câștige protestele pașnice, nu se tem de represalii din partea guvernanților și nu se tem să-i critice în cele mai creative moduri pe cei care vremelnic ocupă funcții importante în statul român.
Pe cifre, modelul putinist nu prea are ce să le ofere nici rușilor, nici foștilor lor aliați. Era deci nevoie de o poveste care să justifice continuarea aranjamentului politic de la Kremlin – mai ales odată ce Vladimir Putin îmbătrânește și Federația Rusă începe să se pregătească pentru cel mai periculos moment pentru stabilitatea politică a unei autocrații – transferul de putere.
Așa a apărut povestea unei Rusii trădate de un Occident corupt de valori liberale menite să destructureze tradiții și să rupă conexiunea spațiului est-european cu propriul trecut și propriile tradiții. Poveste în care Vladimir Putin și ai săi acoliți sunt singura pavăză în fața acestui asalt al progresismului periculos. Securitatea regimului devine, în această narațiune, securitatea valorilor și a poporului rus. În măsura în care aparatul de propagandă rus reușește să-și exporte povestea peste hotare, securitatea regimului lui Putin devine securitatea ansamblului de identități culturale care rezidă în colțul nostru de lume.
Narațiunea obligă și, astfel, începe războiul din Ucraina, încadrat ca un război defensiv (deși el este ofensiv) pentru apărarea valorilor ortodoxe (deși mai puțin ruși merg la biserică decât ucraineni, români sau polonezi) și împotriva expansiunii agresive a NATO (deși țările care au intrat în NATO n-au forțate de nimeni să adere).
Odată ce corupția endemică a statului rus începe să se vadă cu ochiul liber în performanța abisală pe câmpul de bătălie a armatei ruse, povestea propagandistică are nevoie de încă o mutație. Nu mai este vorba doar de un război cu o Ucraină pervertită de Occident să-și uite apartenența la marea lume rusă, ci un război cu însăși NATO și cu Statele Unite. Un prim act într-o poveste mai lungă. Și, în acest fel, securitatea regimului lui Putin a început să depindă de existența unui război cu Occidentul.
Folosind scuza războiului, puterea la Kremlin s-a consolidat. Vorbirea în afara normelor propagandistice poate fi pedepsită mai ușor, adversarii politici ai regimului pot să fie suprimați fără consecințe, iar contractul lui Putin cu proprii cetățeni poate fi încălcat (nu însă fără costuri financiare considerabile – rușii nu sunt totuși fraieri). Toate aceste măsuri menite să-l întărească pe Putin și să ușureze eventualul transfer de putere din cadrul regimului nu au sens decât înconjurate de această poveste. De aceea este prea târziu ca propaganda de la Kremlin să dea înapoi. Și nu dă.
Copiii din Rusia anului 2024 sunt pregătiți încă din școală pentru războiului apocaliptic cu NATO ce va veni, tinerele familii din Rusia sunt bombardate cu reclame televizate în care masculinitatea devine iremediabil asociată cu disponibilitatea de a muri pentru țară pe câmpul de bătălie, iar economia țării devine din ce în ce mai orientată către a susține activități militare.
Chiar și dacă Rusia câștigă războiul din Ucraina, povestea nu se poate opri. Chiar și dacă decidenții din Kremlin își dau seama că un conflict cu NATO nu le servește propriilor interese economice, ei nu mai pot renunța. Astăzi, opoziția cea mai puternică la Putin nu mai vine dinspre rușii liberali, acum morți, fugiți din țară sau ascunși în spatele pasivității politice, ci dinspre acei patrioți care și-au asumat la nivel identitar narațiunea regimului și cred că regimul nu e îndeajuns de agresiv cu dușmanii lumii ruse.
Din păcate pentru ruși, dar și pentru noi cei care trăim în apropierea lor, narațiunea cu care Kremlinul dorea să se consolideze în fața propriilor sale eșecuri economice și sociale a ajuns să domine discursul public și să forțeze regimul să o trăiască plenar.
În mod paradoxal, narațiunea a devenit mai puternică decât creatorii ei, iar aceștia, pentru a-și menține puterea, vor trebui să continue să o hrănească. Pentru lumea narațiunii lui Vladimir Putin nu războiul este cel care aduce teroarea, așa cum ne-am aștepta, ci însăși pacea.
