Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

Lingurița cu arsenic – istoricul Cosmin Popa despre miturile comunismului


Cum au reușit miturile comunismului să se propage în societatea actuală a momentului? Fac rău, fac bine sau sunt perfect neutre? Care din narațiunile favorite ale comunismului, ale propagandei comuniste sunt reluate și reașezate în discursul din agenda publică de acum?


Cosmin Popa:  Există fire roșii care unesc trecutul nostru comunist cu discursul de astăzi. Și aici nu mă refer doar la discursul formațiunilor politice sau diverselor grupuri, dar și, dacă vreți, la discursul colectiv. Aici trebuie să admitem faptul că există o suprapunere între mecanismele antropologice, această nostalgie a paradisului pierdut, în care foarte multă lume confundă trecutul tinereții și avantajele vigorii cu avantajele regimului. În sensul în care tinerețea devine, printr-un tip de asociere mai mult sau mai puțin explicită, un atribut al regimului comunist, dar, de fapt, ea nu are nicio legătură cu regimul. Oamenii nu datorau nimic regimului pentru că erau tineri. Erau pur și simplu tineri. Și asta le dădea o cu totul altă stare. Ei se uită cu nostalgie la acest trecut al tinereții și, vrând nevrând, includ acest trecut al tinereții și atributele ei regimului comunist. Și asta este un mecanism de formare al acestor nostalgii. Dar mai există o serie de mecanisme mai puțin neutre și mai mult interesate, mecanisme care țin de un fel de reabilitare a trecutului comunist în atributele sale, care astăzi aparent lipsesc vieții contemporane. Suveranitatea este unul dintre ele. Discursul despre suveranitate în mod automat se împletește cu cel despre meritele regimului comunist. În realitate, această suveranitate nu a existat decât în discursurile lui Ceaușescu. Pentru că ea, de fapt, era o parte a diversiunii sale. În realitate, pe toată perioada Comunismului, România a rămas o țară destul de bine și solid ancorată în realitățile politice, economice, mentale și culturale ale lagărului comunist. Iar atunci când nu a mai fost ancorată atât de bine, a devenit o țară închistată. Practic, această suveranitate și dacă a existat – dar impresia mea este că multă lume confundă marginalitatea cu suveranitatea – ea nu a produs efecte benefice asupra celor care au trăit în interiorul ei. O altă unealtă, o altă linie de propagare a acestor mituri, este legat de dimensiunea națiunii române ca națiune industrială. Evocându-se mai mereu industria așa-zis complexă și dezvoltată a regimului comunist, care în realitate a fost un eșec pe toată linia. Sigur că, din punct de vedere al modernizării economice, unii pot să considere comunismul un succes, însă este un succes doar prin raportarea României la ea însăși. În realitate, România, pe toată perioada regimului comunist, a rămas una dintre cele mai puțin dezvoltate țări din Europa Centrală și de Sud-Est, chiar și în comparație cu Bulgaria. Nivelul nostru de referință, în termeni economici și sociali era unul mai degrabă legat de Albania decât de toate celelalte țări care ne-au înconjurat. Sigur că Ceaușescu a aglomerat economia României printr-o industrializare lipsită de orice noimă. O industrializare care mai degrabă se potrivea unor false nevoi generate de imaginarul lui politic, decât de încercarea României de a-și găsi un loc în sistemul economic, fie el și cel doar socialist. Dar asta este o discuție. Cert este că multă lume deplânge dispariția acestei industrii, despre care se poate spune cu certitudine că la momentul 1989 era, în marea ei parte, un morman de gunoi și de fier vechi. Numai faptul că industria românească navală din 1981 nu a mai fost capabilă să construiască o navă până la capăt, arată că falimentul acestei industrii începuse cu mult înainte de căderea regimului comunist. Și exemplele sunt nenumărate și pot continua. Din acest punct de vedere, lucrurile stau destul de clar și anume că sursele acestui comportament nostalgic rezidă în deficitul de cunoștințe despre comunism și în tentația oamenilor de a suprapune trecutul personal cu virtuțile regimului dispărut. Dar mai există și alte surse ale comportamentului nostalgic, mult mai maligne, în opinia mea, și sunt cele care își au originea în structurile reziduale ale ceaușismului în România. Și aceste structuri reziduale sunt chiar cele care au făcut saltul în postcomunism. Pentru că trebuie să admitem faptul că așa-zis democratică a fost construită pe reziduurile ceaușismului. Și aici vorbim despre pletora de activiști de partid și de stat și de membri ai aparatului de control și represiune, care a reușit, printr-o mișcare spectaculoasă, în decembrie 1989, sub conducerea lui Ion Iliescu, să se disocieze parțial de trecutul ceaușist și să facă saltul în postcomunism. Or, tocmai aceste structuri, aparent necoordonate, aparent lipsită de un program politic unitar, sunt cele care potențează foarte mult aceste atitudini nostalgice. Și dacă ne uităm în bazinul preponderent de recrutare a mișcărilor populiste din România pe toată perioada scursă de după căderea regimului comunist până astăzi – pentru că trebuie să avem în vedere nu numai AUR de astăzi, dar și PUNR și România Mare – vom vedea, repet, că principalul bazin de recrutare al celor mai importanți, proeminenți activiști ai acestor mici formațiuni politice rezidă tocmai în aceste structuri ale ceaușismului care au făcut saltul în postcomunism. De aici și dificultățile  României de a perfecta un sistem funcțional al justiției de tranziție. De aici și absorbția critică inegală în rândul elitelor culturale și politice ale României, a trecutului comunist. Sigur că noi avem un consens cu privire la comunism, atunci când ne referim la perioada anilor 50. Dar îl avem în primul rând pentru că cei mai mulți dintre actorii de atunci sunt morți, și doi – pentru că putem responsabiliza ocupantul sovietic. Lucrurile se complică foarte mult când vorbim despre ceaușism, când Uniunea Sovietică a jucat un rol marginal în felul în care s-a structurat și a funcționat regimul comunist din România și când responsabilitatea aparține în întregime românilor. Și aici, cu largul concurs al autorităților românești de după 1989, care pur și simplu fie că au triat foarte bine arhivele, fie că le-au ascuns, fie sub masca incompetenței au refuzat să le pună la dispoziția publicului – ceea ce se întâmplă și astăzi – avem foarte multe pagini albe, avem foarte multe găuri în acest trecut recent. În realitate, noi avem despre ceaușism o reprezentare destul de rudimentară, destul de puțin rafinată și care nu a intrat foarte serios pe fondul discuției despre acest regim, despre ce a reprezentat el din punct de vedere al efectelor sociale, din punct de vedere al efectelor economice, al efectelor mentale. Și, mai mult decât atât, nici n-am discutat foarte serios despre cât de mult a modelat ceaușismul România postcomunistă. Ori, într-o astfel de atmosferă, e foarte ușor să promovezi și să propagi teze și discursuri legate de meritele și de presupusele merite ale ceaușismului: teza securiștilor patrioți, teza eficienței aparatului de represiune și control al securității, teza importanței internaționale a României. Toate acestea sunt practic rezultatul acestei confuzii. În care sigur că nu toată lumea, dar cei mai mulți dintre noi continuăm să ne menținem cu privire la trecutul recent comunist. Ori o astfel de nostalgie, în contextul de astăzi, capătă foarte clar contururile unui program politic de acțiune, care deservește, cred eu, destul de bine, obiectivele politice ale mișcărilor populiste.


Deci nu mai sunt doar niște frustrări ale unei generații care și-a trăit tinerețea într-o glorie iluzorie din comunism. Sunt de fapt coagulate în mișcări cu impact social și politic?


Cosmin Popa: Sigur, pentru că pe lângă toate aceste procese despre care vorbeam, mai avem și celelalte generate tocmai de elitele politice, economice care au administrat această tranziție a României de la comunism la postcomunism. Pentru că, dacă vorbim despre acest fenomen al diasporei, al noii migrației românești de după 1990, eu cred că nu trebuie să uităm niciodată că momentul detonator cel mai important a fost primăvara – vara anului 1990. Piața Universității, mineriadele, ceea ce s-a întâmplat la Târgu Mureș – toate aceste evenimente menite să mascheze restaurarea parțială a structurilor ceaușismului au ruinat încrederea românilor în viitorul țării, în capacitatea acesteia de a se moderniza. Și au reprezentat primul imbold pentru apariția acestei noi emigrații românești, care, sigur, după aceea s-a concentrat pe motivele economice. Dar inițial, primul imbold a fost dat de aceste evenimente, care pur și simplu au avut consecințe pe termen lung cu privire la capacitatea României de a deveni un stat modern. Gândiți-vă că în state precum Polonia sau Cehoslovacia sau și Ungaria  care aveau liderii pe care-i aveau: Vaclav Havel, la Lech Walesa, România și structurile ceaușismului găseau de cuviință să-l plaseze pe termen lung în România pe fostul ministru al Tineretului și șef al UTC-ului, un personaj politic care a trecut tot timpul ca fiind un politician de mare talent, dar care a fost toată viața un activist mediocru, specializat în lupta de aparat și în montajele politice toxice. Pentru că Ion Iliescu, căci despre el este vorba, nu a avut niciodată o viziune cu privire la România. A avut un plan tactic cu privire la perpetuarea regimului pe care l-a creat în decembrie 1989, prin confiscarea Revoluției și transformarea ei într-o lovitură de stat. Ori acesta a fost imboldul inițial al înstrăinării milioanelor de români de România după căderea regimului ceaușist. O Românie construită și administrată de rețelele care au susținut și au fost cointeresate în mod vital în menținerea ceaușismului pe parcursul anilor 80 nu putea să fie o Românie nici modernă, nici ancorată în ideea de democrație. Trebuia să fie o Românie care să repete traseul pe care îl planificase Gorbaciov pentru Uniunea Sovietică. E de ajuns să ne amintim de faptul că România a fost singura țară care s-a declarat împotriva desființării Pactului de la Varșovia. Dacă România a aderat prima în 1993 la Parteneriatul pentru Pace, a făcut-o pentru că acest Parteneriat pentru Pace era prezentat ca o alternativă la aderarea la NATO a țărilor. În sensul în care țările din Parteneriatul pentru Pace urmau să nu facă niciodată parte din NATO.


Poate deveni asta toxic pentru noi acum?


Cosmin Popa: Păi a devenit toxic în primul rând prin uitare. Nu este bună uitarea. Pentru a fi bună, uitarea trebuie precedată de o absorbție critică. Dacă uiți înainte de a înțelege ceea ce ți s-a întâmplat asta nu te va face niciodată mai bun, ci doar mai prost. Iar nostalgiile pot fi transmise de la o geenrație la alta. Această construcție a unei false memorii istorice, la generații care n-au trăit în acea perioadă și care, pe lângă faptul că n-au trăit, nici nu știu foarte multe decât ceea ce li se spune și percep sau iau aceste lucruri ca fiind adevăruri, fără să-și pună probleme cu privire la verosimilitatea lor, slăbesc de o manieră dramatică conștiința democratică a societății. Ar fi interesant să vedem ce răspunsuri obținem dacă le punem unor oameni care cred că ceaușismul a fost perioada de aur în România. Întrebarea dacă este important sau nu pentru ei să trăiască într-o democrație? Dacă România ar putea să facă ceva, dacă România chiar ar vrea să întărească de o manieră semnificativă conștiința democratică a societății, în condițiile în care democrația oricum se confruntă cu pericole majore la adresa ei – și sunt pericole interne și pericole externe – în primul rând ar fi permis formarea unui sistem de justiție și de reparație a crimelor comunismului, mai ales din perioada anilor 70-’80, ar fi fost mai constantă în ceea ce privește principiul lustrației și cred că ar fi fost extrem de util să propage în rândul tinerelor generații imaginea unui comunist apropiat de realitate. Nu a unui comunism ideal, a unui comunism închipuit pe care foarte mulți dintre cei care regretă nu l-au trăit niciodată. Dacă chiar aș dori să întăresc această conștiință și aș fi în această postură, aș orienta o parte din programul național de bonuri pentru activități turistice pentru turismul în Coreea de Nord sau Cuba. Și vă garantez că trimiterea unui lot de o sută de mii de turiști români în Cuba și unui alt lot de 100 de mii de turiști români în Coreea de Nord ar rezolva urgent problema nostalgiei comunismului.


Să explicăm puțin asocierea pe care o faceți cu Coreea de Nord!


Cosmin Popa: Coreea de Nord a reprezentat modelul ceaușismului românesc. Sigur că derivele sale dictatoriale au început înainte de 1971. Asta este un dat istoriografic. Însă el s-a inspirat foarte mult din modelul politic oferit de Kim Ir-sen în Coreea de Nord. Principiul dinastic a fost cu siguranță împrumutat de acolo, iar principiul dinastic a fost una dintre intențiile clanului Ceaușescu în România. Este un fapt istoric dovedit. Transferarea tuturor costurilor modernizării dinspre stat spre societate este iarăși o politică împrumutată în bună măsură din practica Coreei de Nord. Concentrarea totală a deciziei în mâinile liderului și a clanului său a fost împrumutată din practica familiei Kim. Iar în momentul de față, beneficiind nesperat de circumstanțe istorice diverse,  Coreea de Nord a reușit să supraviețuiască. Coreea de Nord este, dacă vreți, țara ceaușismului victorios. Uitându-se la Coreea de Nord,  românii ar putea să vadă ce viitor și ce prezent le pregătea Ceaușescu, în cazul în care el n-ar fi fost împușcat la Târgoviște. Faptul că în noiembrie 1989, regimul din România pregătea un amplu program politic menit să disciplineze de o manieră violentă societatea este un lucru foarte cunoscut. Ori o mie de cuvinte nu fac cât o imagine. Iar pentru a vedea absurditatea celor care se petrec în Coreea de Nord, nu  trebuie să fii foarte bine pregătit sau foarte bine informat istoriografic. Este doar nevoie să vezi cei zece securiști care se țin după tine. Este doar nevoie să vezi oamenii care nu se apropie de tine, să-ți dai seama că în acea societate ceva este în neregulă. Despre Cuba lucrurile sunt și mai simple. Este o țară care pur și simplu a făcut din criza economică un model de existență. Manifestațiile din Havana din ultima perioadă împotriva lipsurilor, a deficitelor de tot felul arată că lucrurile ar putea să se schimbe și acolo, însă o călătorie la fața locului ar arăta din plin, în opinia mea, care sunt posibilele efecte ale unui regim comunist închistat, suveran și decis să păstreze toată decizia în mâinile liderului. E foarte simplu de ce. Eu aș finanța un astfel de program și cu siguranță pot să spun că ar produce efecte pozitive în ceea ce privește felul în care tinerii, generația tânără și nu numai, înțelege avantajele democrației.


Ce le-ați spune tinerilor care ascultă și care n-au foarte multe informații?


Cosmin Popa: Am să fiu foarte onest și am să vă spun că e foarte greu să scoți astfel de oameni din convingere pe care și le-au format. De obicei, toate aceste nostalgii ascund un lucru fundamental și anume oboseala oamenilor de a fi independenți. Frica oamenilor de a fi responsabili de propriul viitor și absența curajului de a te lupta în fiecare zi împotriva lucrurilor care nu-ți plac și crezi că atunci un stat, un regim, un lider politic poate veni din afară și îți poate rezolva toate problemele tale. Asta a fost și rămâne o mare minciună a istoriei. Niciun regim nu poate absolvi individul de responsabilitatea propriei existențe. Dar cu siguranță, regimurile autoritare pot lipsi, și asta foarte rapid, individul de capacitatea de a face față provocărilor în fața cărora, inerent, îl pune viața. Așa că ru n-am niciun învățământ de stat. Cred că fiecare dintre noi trebuie să facem față cât putem de bine acestui test.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

Alte Articole