Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

Cercul de mentoring Language Matters: „Între adevăr și tăcere”, un eseu de Vasile George

A treia conferință Language Matters, #3 „Picătura cu otravă electorală- Comunicare toxică și atitudini nocive în campaniile electorale”, a lansat o provocare tinerilor interesați de impactul mesajelor asupra deciziilor electorale.

Aceștia au fost invitați în așa-numitul Cerc de mentoring Language Matters, care presupune conceperea unui eseu relevant pentru tema curentă și pentru filosofia acestei platforme. Toate eseurile primite sunt lecturate de către invitații conferinței, iar cele mai bune sunt publicate.

Vă aducem astăzi lucrarea semnată de Vasile George, student în anul III la Facultatea de Filosofie a Universității din București.

Între adevăr și tăcere.

Apel la pluralism și prudență în formarea opiniilor sau un răspuns la întrebarea „eu cu cine votez?”

de Vasile George

Preambul la metodă

    Înainte de a ne forma o părere cu privire la exercitarea drepturilor noastre – de altfel formalizate deja prin cadrul legal –, în privința spațiilor de promovare și diseminare a informației, sau opinii cu privire la orice altceva în genere, în schimb ofer două alternative:

    Întâi, în loc de a reproduce modest ceea ce oameni mai competenți ori mai fluenți decât mine au afirmat deja, iar informații ce se pot găsi în cadrul acestui proiect la momentul curent – și a oferi mimetic prin aceasta niște definiții mai mult sau mai puțin viabile, cu care ne-ar rămâne doar să fim de acord, sau nu, la latitudinea sensibilităților fiecăruia dintre noi; Vă propun mai degrabă să ne jucăm cu intuițiile noastre individuale, pentru a ne forma o înțelegere naivă, chiar și parțială, a propriilor cadre de gândire. O înțelegere ce oricât de simplă ar părea, pe atât mai utilă sper să se înfățișeze.

    Secundar, a testa împreună validitatea acestor învoieli personale prin câteva exemple ușoare, a le corela apoi la contextele generale a câtorva afirmații alese în speța celei de-a treia conferințe Language Matters[1], și a ne contura în acest mod o punte de plecare, de pe care chiar și cei mai tineri – sau fără acces nemediat la resurse educaționale – dintre noi să poată să-și clădească singuri și în voia lor, propriile opinii mai informate.

    Altminteri, prin acestea, este unica mea dorință de a facilita, remarca proeminentă cu care mențin că ar trebui să rămânem din propunerile aduse în discuție în timpul conferinței – și anume, ceva mai mult decât o serie de definiții funcționale, ce se caracterizează a fi necesar sunt însăși competențele practice premergătoare clasificării acestor definiții, iar în contexte particulare,  chiar și a formulării lor. Ok. Cum mai exact? De ce să facem acest lucru? Și de ce atâta ocoliș fără nimic ‘de spus’?

    Micile paranteze de toate zilele, sau de ce nu putem scăpa de la a porni cu definiții

      Să ne uităm ce se cere, și să mergem nu mai departe, înainte de a cerceta însuși titlul tezei. Și se oferă. Titlul complet al celei de-a treia conferințe din cadrul Language Matters este după cum urmează:

      Picătura cu otravă electorală – Comunicare toxică și atitudini nocive în campaniile electorale

      Sola dosis facit venenum – doza face otrava [2]. Sau altfel spus, din prima parte a titlului avem deja un prim principiu din speța toxicologiei, care ne spune că otrăvurile se definesc cantitativ, nu calitativ – anume, că orice substanță ingerată într-o concentrație prea mare poate fi toxică. În consecință, că ceea ce numim în fapt otravă se poate înțelege numai prin consumul nereglementat, și decis, prin consumul anormal al acesteia. Ce facem în schimb, când totuși noi ne regulăm corespunzător doza, și observăm că vorbim în aceeași speță despre picătura chinezească [3].

      Din nefericire, cum medicina nu ne poate oferi și de această dată o soluție – soluția fiind de la sine, și problema; Din a doua parte a titlului și prin propriile intuiții, facem o primă aserțiune prin a vorbi în primă instanță despre acele tipuri de afirmații care deviază din registrul a ceea ce considerăm sui generis prin factualitate – cu două mari asumpții că adevărul nu poate deranja, darămite a ne greși, iar că acesta nu este doar bine întemeiat, dar este și comun tuturor. Anume, că există acest set de afirmații corecte, iar că în mesajul electoral se strecoară afirmații false prin varii practici metodice, i.e., intențional în fața bunurilor moravuri și prin standarde de practică bine definite, sau altfel spus, nu aleatoriu. Departe de a contrazice acest lucru – de altfel pe atât de adevărat, pe atât mai trist –, este totuși imperativ să ne cercetăm propriile certitudini, dacă dorim să le și putem apăra în fața atacurilor uneori mascate, alteori fățișe ale agenților pe scena arenei noastre politice.

      Întâi, de unde această certitudine în adevăr? În traducere liberală din Summa contra Gentiles, prin însăși tratatul Sfântului Toma de Aquino (1926/1225?-1274):

      “Din cele anterioare, o considerație a unei duble ordini se poate asuma: una dintre ele care depinde într-adevăr de prima cauză a tuturor, și prin care toate lucrurile sunt subordonate; dar și un alt particular, care depinde de o cauză creată, și ce conține acele lucruri care sunt supuse acestei cauze. Și aici într-adevăr este complex, în funcție de diversitatea cauzelor care se găsesc printre ființe [și anume, voințe]. Una dintre ele, însă, este cuprinsă sub cealaltă: așa cum orice cauză există sub o alta. De aceea, este necesar ca toate aceste orânduiri particulare [secundare] să fie cuprinse în acea ordine universală [naturală], și să urmeze din ceea ce se găsește în lucruri [așa cum au fost lăsate], în măsura în care depind de prima cauză [prin care au fost create]. Un exemplu în acest sens poate fi văzut în politică. Căci toți membrii casei unei familii au o anumită rânduială unii față de ceilalți, după care [rânduială] îi sunt înșiși supuși; iarăși, însuși șeful gospodăriei, ca și toți ceilalți care aparțin orașului său, au o anumită rânduială unul față de celălalt și față de șeful orașului; care iarăși, împreună cu toți cei care se află într-o anumită împărăție, au poruncă de la rege. [traducere asistată și adiții personale]” (Contra Gentiles, 1926, lib. 3, cap. 98, n. 1)

      În termeni convenționali, certitudinea noastră este o moștenire socioculturală. Din nevoia de a ne concretiza credințele, apare nevoia de a îi oferi o temelie, de a o fundamenta – de aici și injuria uneori cinstită, deseori mai nuanțată a noțiunii de fundamentalism, ca și acea credință oarbă, fără alt-ceva. Nevoie de la sine iarăși cinstită și observată și astăzi, de altfel, care îi conduce pe gânditorii timpurii ai veacurilor trecute să presupună existența unei ierarhii prin însăși această necesitate logică a succedării propriilor clipe trăite, a unei ordini a lucrurilor ‘așa cum sunt’ – deci, prin care ordine ne-au fost și lăsate. Succedare a evenimentelor care îl conduce pe Immanuel Kant (2009; 1781/1787), spre exemplu, ca acesta să vorbească despre formele pure ale intuițiilor – limitele superioare și inferioare ale gândirii, prin limitele posibilității de reprezentare cognitivă a lucrurilor date de însăși limitele spațio-temporale ale simțurilor noastre (p. 71-98). Sau altfel spus, de la fapte, la vorbe, și toate în gândurile noastre – încercarea tainică de a ne da un rost nouă și lumii înconjurătoare. Printre mulți alți gânditori de seamă, ce Viktor Frankl (2019) numea voința către semnificație, voința noastră de a căuta prin experiență menire, un sens sau un scop, și a găsi în aceasta valoarea experențială – valoarea de a trăi experiența, valoarea pură în a fi, decât în a poseda existență, a unei valorizări, și nu a unei identificări, iar unicitatea acestui lucru văzută prin unicitatea experențială a celeilalte persoane (Noetic Films, 2019, de la început). Semnificația partenerului de dialog domină totuși astăzi modele teoriilor identității individuale, dar înainte de a cerceta asta printre rânduri, să facem un pas în spate și să ne întoarcem la oile noastre.

      Scurta istorisire – sper că nu prea vulgară – la o parte, să ne întrebăm acum care este relevanța pentru cele ce vrem să le discutăm în fapt – a acestei relații emotive dintre noi și credințele noastre,  pe de o parte, și a relației dintre credință și însăși simțurile noastre trăite, pe de alta. Cel mai bine este să cerem un exemplu accesibil. Astfel, într-una dintre lecturile sale despre evoluția comportamentală pentru Stanford, prof. Robert Sapolsky (2011, în Behavioral Evolution) vorbind despre ‘altruismul’ erbivorelor migratoare face următoarele observații, în parafrazare:

      Privind prin camera de filmat dintr-un elicopter, tendința este de a crede că membrii speciei aflați aproape de sfârșitul vieții își fac loc prin turmă pentru a intra primii în apă când aceasta trebuie să străbată un râu, iar prin acest mod a se sacrifica singuri crocodililor, ca cei mai tineri dintre membri să poată să treacă, i.e., pentru binele speciei –iar acesta este un mit larg răspândit, și dintre cele mai dăunătoare domeniului de cercetare ca întreg. Ce Sapolsky (2011) accentuează este că, atunci când începem să ne uităm mai atenți, literalmente de mai aproape, observăm că acești membri ‘altruiști’ nu își fac loc, dar în fapt sunt împinși la propriu în apă de la spate. (Stanford, 2011, în Behavioral Evolution, de la min. 15)

      Și noi la oraș, de la sate. Ok. Observațiile noastre ne informează în genere credințele despre cum stau treburile, și este bine să cercetăm mai îndeaproape înainte să ne înșelăm singuri, sau de a ne da cu părerea. Și o primă observație despre cum ar fi posibil și în general important, înainte de orice altceva, să ne verificăm propriile definiții în care ne încredem. How is that relevant in politics? Ce legătură au acestea cu mesajele electorale? Un alt exemplu facil într-una dintre celelalte lecturi ale sale din cadrul aceluiași curs despre psihologia comportamentală umană, de această dată R. Sapolsky (2011, în Human Sexual Behavior I) discutând despre problematica dualismului în definirea comportamentelor sexuale, acesta scrutează:

      Problema unei definiri heteronome în genere – aici a homosexualității în această distincție gay față de heterosexual –  este că are tendința de a conduce la preferențierea uneia față de cealaltă; Prin acest exemplu, că homosexualitatea era catalogată ca aparținând de studiul psihopalogiei, ne spune Sapolsky (2011), ca până la începutul anilor ‘70 în spațiul american, să poți fi certificat psihiatric ca bolnav conform definiției date chiar din manualul de practică al Asociației Americane de Psihiatrie. Acum, discriminarea persoanelor lgbtq în acea perioadă este bine documentată, asum astfel că nu trebuie reluată, ori necesar de a mai argumenta prin aceasta de ce – ceea ce afirmă Sapolsky este o problemă. În continuare, frumusețea acestui exemplu în ceea ce probabil este cel mai mare succes din întreaga istorie a psihologiei, Sapolsky (2011) ne spune cum așa stăteau lucrurile până în 1973, când – “în ceea ce ar trebui să fi fost una dintre cele mai senzaționale ședințe ale comitetului din toate timpurile, [membrii executivi APA] au decis că, nu, de fapt [să fii gay] nu este o tulburare psihică. Și peste noapte, aproximativ 40 de milioane de americani s-au vindecat de o boală psihiatrică. [traducere și adiții personale]” (Stanford, 2011, în Human Sexual Behavior I,de la 1:23:00)

      Iarăși, acest ‘peste noapte’ este mult mai nuanțat, iar discuția mult mai complexă, pentru că această formulare succintă nu ne spune nimic despre eforturile civice și politice masive, din spate, ce au mânat dialogul de la credințele anterioare în cadrul psihologiei, la a se cerceta pe sine mai îndeaproape [4; 5]. Să vedem deci ce spune societatea civilă  –

      Se începe astfel de pe la minutul opt cu o întrebare a doamnei Dana Deac (2024), jurnalist cu decenii de experiență și moderator în cadrul acestei conferințe [*]. Întrebare ce în aparență pare simplă, dar care în realitate este o întrebare metafizică, precis, la adresa a ceea ce poate constitui în acest caz limbajul electoral al politicienilor – Au aceștia carte blanche cu privire la modul în care se exprimă și-și poartă polemicile? Într-un prim răspuns față de acest statut al mesajelor ca ‘puteri discreționare’, analist pentru Expert Forum, Mădălina Voinea (2024) propune să vedem influența pe care legislația în vigoare o are în a le oferi acest privilegiu, atât prin a le garanta aceste fonduri prin legea nr. 334/2006 [6], cât și dreptul la editarea, publicarea și promovarea materialelor de propagandă prin art. 12 alin. (1) lit. a) din cadrul acestei legi. Dar art. 13 din cadrul aceleiași legi pare să impună niște limite de bun simț. Care este atunci problema? Punem întâi ‘bunul simț’ între ghilimele, căci prin art. 13 alin. (1) din legea nr. 334/2006, instituțiile de presă par să poată în esență, să lucreze pe gratis pentru un partid politic în limitele a 41 de angajați muncind pe salariul minim pe țară. Este posibil să mă înșel, nu am expertiza legală și nici formularea nu îmi pare că nu ar permite interpretări. Altceva trebuie punctat, și anume, că o analiză superficială poate să inverseze problema de la privilegiul unor indivizi, la activitățile de ‘întrajutorare’ ale altora. Oamenii aceștia de ce iau bani să le scrie materialul de propagandă? Bătaia se dă prin acestea pe ce înțelegem ca ‘întrajutorare’ – la propriu, pe ‘ce ajută, și ce nu’. Problema astfel se reclasează, prin interpretarea afirmațiilor doamnei Paula Sabou (2024), grant officer în cadrul Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, de la a fi o problemă a privilegiului clasei politice, la a fi ceea ce și Mădălina Voinea (2024) trimitea indirect, și lămurit, problema accesului nostru individual și comun la asemenea privilegii – atât prin lipsa de fonduri, cât și comparativ la monopolul partidelor asupra părerilor în această perioadă. Legea nu poate fi părtinitoare, și atunci,  nici accesul la informație ca ‘acel loc unde noi toți ne exprimăm’ nu poate fi parțial cu privirea dreptului nostru la exprimare. Paula Sabou (2024) punctează corect soluția când propune comunicarea și invitația la dialog, problema rămâne de ce acest lucru nu pare posibil. (Language Matters – Comunitate de analiză debunking, Deac, D., Voinea, M., Sabou, P. și Tiță, T., 2024, de la min. 8)

      În practică, din acest motiv trebuie plecat din nefericire de la definiții, chiar și când nu le înțelegem – iar eu, cel puțin, nu cred că o fac. Ca să avem astfel cadrul prin care descriem cum această posibilitate sau imposibilitate a dialogului apare – care este și cadrul prin care distilăm ce este ‘fake news’. Și se observă intuitiv problema? Deci, când nu se discută cu mine e ‘fake’? Dar prin dialog ce înțelegem? Pornim de la registrul închis al mesajului electoral, și ajungem să discutăm integral sfera activității sociale, a întregilor interacțiuni culturale și politice dintre oameni. Este dialogul politică, și politica dialog – așa cum propune dl. Tiță (2024) în cadrul conferinței ca răspuns la această primă întrebare? Și atunci, cum nu are Mădălina Voinea (2024)  perfectă dreptate? Cum definim problema? O definim astfel ca pe o problemă a echității în cadrul luptei pentru drepturi? Și ce fel de lupte? O putem defini ca pe o simplă exercitare a forței în încercarea de a ne oprima și/sau suprima, sau descriem puterea ca o tensiune ce apare prin acest raport din interacțiunea noastră cu instituțiile sociale, în încercările acestor doi ‘actori’ de a se lupta pe definiții, prin care chiar noi înșiși suntem puși la bătaie – a felului prin care ne înțelegem pe noi înșine și lumea în care trăim (Foucault, 1982, integral). Dar este aceasta doar o ‘simplă’ problemă a calității dialogului, sau o problemă mai fundamentală (i.e., epistemologică) a heteronomiei acestei dicotomii între bine și rău, între adevăr și feikăreală? Și ați ghicit, sunt sigur. Cum definim ce este ‘fake’? Este aceasta o problemă tehnică și internă cu privire la mediile de propagare (i.e., the internet, platform moderation, etc.) – sau o problemă a redirecționării noastre de la adevăr? Este aceasta întâmplătoare, neintenționată? Sau este vădită în a încerca să ne cultive atitudini sau comportamente specifice (Cummings, C. L. și Kong, Wei Yi, 2019, p. 188-204)? Și cât putem vorbi de rea voință în afara unui cadru legal? Iar filmele de propagandă au multe explozii. Toate aceste opinii cu privire la dezinformare cer de la sine și soluții specifice contextelor lor, o definiție tare a termenului – va aduce de la sine și un răspuns particular acesteia.

      Soluția concretă atunci rămân cooperarea și activitățile interdisciplinare, dar ce sunt acestea nu este bine stabilit, cercetarea acesteia din urmă fiind chiar relativ nouă [7], iar soluția tot noi ne-o dăm. Vă mai propun atunci un exercițiu școlăresc, o reducție didactică la elementul chimic, pentru a înțelege totuși problema, și a ne oferi prin aceasta o cârjă în viața de zi cu zi.

      Întrebarea ‘atomică’, sau de ce este bine să fim atenți la răspuns

        Este ușor să ne formăm păreri? Instinctul ne-ar spune că am ridicat o întrebare retorică, totuși, haideți să începem prin a ne oferi câteva clipe să o punem. Gata. Avem fiecare o părere? De notat, ce se face imediat observabil este că fiecare dintre noi își oferă singur răspunsul. Este asta o problemă? Am insista să afirmăm că nu – și am fi absolut rezonabili, subscriu. Privilegiat, ‘asta’ doar înseamnă că fiecare dintre noi trebuieîși justifice propria părere. Dar, atunci… mai trebuie? De unde acest ‘trebuie’? Până când? Și cred că oricare dintre noi s-a aflat onest, măcar o dată, în poziția de a trebui să ofere replică: ‘sunt prea obosit’, ‘iartă-mă, mă grăbesc, nu am timp să îți explic’, ‘unii dintre noi trebuie să lucreze două joburi, nu am când’, sau alte replici asemenea; Iar dacă unii dintre noi nu se regăsesc prin aceste afirmații, din noroc ori o cinste a caracterului – sper, măcar, că toți am avut plăcerea de a asista la o piesă de teatru contemporan. Și în continuare, este drept, trebuie să respectăm treburile altora, doar e treaba lor. Și totul natural până aici, doar așa stau treburile.

        Dar dacă ar fi să întreb: Ce este o ‘părere’? Întrebarea parcă nu mai apare de îndată ca fiind retorică.Sunt câteva de spus aici, să le punctăm ușor:

        Întâi, întrebarea nu mai pare lipsită de rost pentru că se cere o definiție, oricât de ușor ar fi de dat un răspuns; și în comparație cu prima întrebare, unde superficial poate părea că s-a interesat dacă ‘ne este ușor să gândim’ – În fapt, nimic de acest fel! Și astfel, o primă distincție se cere făcută între acțiunea de a gândi, activitatea ca atare pe de o parte – gândită ca făcând referință de la procesele biochimice și neurologice ale sistemului nervos, până la axiomele funcționale și normele socioculturale ale limbii (e ok, nu se va cere să le înțelegem în aceste paragrafe); și pe de alta, gândirea ca atare, sau gândurile noastre ca un asemenea act. Acum, este o întreagă discuție în științe despre semnificația limbajului și a reducerii întregii experiențe umane la aceasta, și trebuie spus, problema este mult mai complexă decât ceea ce vă prezint, dar sper să mi se ierte această reducție și omisiunile ce necesar aparprin aceasta – și doar să sper că nu vă greșesc astfel, cu nădejdea că veți căuta și singuri, și în continuare împreună adevărul. Acestea fiind confirmate, în esență, este încercarea de a discuta despre un proces ca despre un lucru – despre o serie de etape considerate ca fiind înlănțuite într-o formă sau alta din varii motive, și împachetate în acest chip ca având o singură identitate. În cazul fenomenului ca atare al gândirii, ca procesul activ, dialogul este multidisciplinar; Dar în cazul unui gând oarecare (opinie, părere, etc.) ca ‘atare fenomen’, ca identitatea unui asemenea proces astfel descris în cadrul diferitelor discipline, discuția se poate restrânge la seriile de afirmații făcute cu privire la acesta – ca și în cazul unor evenimente complexe, la seriile de afirmații făcute cu privire la cauzele sau motivele ce au dus la apariția lor în forma ‘actuală’. Aceste afirmații despre cauze sunt corpusul procesului prin care oferim în genere o definiție lucrurilor (obiecte, evenimente, activități, etc.) – Și astfel, ca în cazul părerilor, acestea sunt fie afirmații despre individ (sănătatea sa fizică sau emoțională, sănătatea mintală, sau reprezentarea lor ca stării mentale, ș.a.m.d.), fie sunt afirmații despre rațiunea părerii, sau altfel spus, logica evenimentelor care au condus la afirmarea lor. Cum pe noi ne interesează ce ne-a guvernat propriile răspunsuri, ne uităm preferențial în acest ultim chip la afirmații. Începe să se vadă de ce prima întrebare nu ne este inutilă? Ce v-a dirijat să oferiți răspunsul pe care l-ați dat? A fost o intuiție, o emoție, o părere personală? Să ne întrebăm din nou: Este ușor să ne formăm păreri? Răspunsul pare să fie în continuare, da. Dar, pe ce ne bazăm? Să vedem –

         Comparați răspunsurile dintre aceste două întrebări: Ce este o părere și cum ne-o formăm. Cât de mult diferă? Și să privim modul prin care se diferențiază, uitându-ne la o a treia întrebare, anume, acum: Avem fiecare o părere? Interogația ascunsă aici este după cum urmează: Oare părerea pe care ne-o dăm, nu este aceasta formată tocmai din ‘modul’ prin care o oferim, de acest ‘cum’? Și nu este acest ‘cum’ dat tocmai de afirmațiile sau lucrurile pe care le luăm fiecare în considerare? Atunci, ce este o ‘părere cu privire la ceva oarecare’, nu este oare tocmai aceste afirmații considerate? Iar în consecință, ce este o ‘părere’ în genere, nu chiar afirmațiile prin care considerăm ca definită ‘ce este una’ ca atare? Deci, ‘o părere’ este ce spunem fiecare dintre noi că este. Să chestionăm din nou: Este asta o problemă? Intuitiv, într-o democrație, concluzia trebuie să fie întotdeauna – nu-i bai.

        Ok. Dar, atunci, când avem dreptate? Iar soluția, întorcându-ne la afirmațiile anterioare: când cunoaștem acest ‘așa’, sau când știm ce este ‘natural’, ori altfel spus, când știm seria de evenimente relevante. Ok, fair. Dar fiecare își construiește propria părere cu privire la acestea. Ce facem atunci? Ne uităm la experți. Dar experții la ce se uită? Ne uităm împreună cu ei, sau ne încredem în ei? Simplu. Că ne place sau nu, răspunsul ni-l dăm tot singuri. Argumentul decurge astfel: Cum fiecare dintre noi își răspunde singur la întrebarea ‘ce este o părere’, chiar și soluția ‘o părere este ce spune expertul că este’ nu este altceva, decât răspunsul pe care noi am ales să-l dăm întrebării. În acest sens, ‘experți’ suntem toți într-ale părerii. Întrebarea care rămâne atunci este – Ce ne satisface răspunsul? În genere, “de la fiecare după capacitatea lui, la fiecare după nevoile sale” [8]. Dar când vrem să și avem dreptate? Fie ne uităm la acest ‘așa stau lucrurile’, ca ce constituie seria de afirmații relevante cu privire la evenimente, fie ne certăm pe acest ‘așa’, ca afirmațiile despre evenimentele relevante ce ni se par ca ‘natural să fie așa’. Dar fiecare cu treaba lui. De ce lucrurile trebuie să fie ‘așa, și nu pe dincolo’? Instinctul nostru mai bun ne zice că dovada nu poate fi ‘ce vrem’. În cuvintele părintelui utilitarismului, Jeremy Bentham (2000/1781), acesta solicitându-ne fiecăruia dintre noi să ne interogăm cu privire la aceste voințe personale, în Introducere la Principiile Moralității și ale Legislației:

        “Dacă [oricare dintre noi] este înclinat să creadă că propria sa aprobare sau dezaprobare anexată la idea unui act este un fundament suficient pentru el să judece și să acționeze asupra lui, fără a ține cont de consecințele acestuia, lasă-l să se întrebe dacă aceste sentimente ale sale să fie un standard al binelui și răului, cu respect acordat, în fața fiecăruia dintre noi, sau dacă sentimentele fiecăruia dintre noi să aibă [la rândul lor] acest privilegiu de-a fi un standard și pentru sine? [traducere și adiții personale]” (2000/1780, cap. I, p. 17, XIV)

        Însă ce poate forma suficient dovada a ceea ce este ca atare acest ‘trebuie’, la esență – ne mănâncă din veacuri zilele, iar ‘mai nou’ și societatea.

        Dar într-o primă concluzie – Noi ce să facem?

        Când ce este de făcut ne este dat de ‘cum am făcut’, ori de ‘cum facem ce facem’;

        Și răspunsul să fie o întrebare – Noi ce mai facem?

        Uneori bine, alteori rău… [9]

        Uneori prea multe, alteori prea puține – Dar suficient? Acest ‘așa cum trebuie’?

        Atunci, al cui? Al meu, al tău, ori al nostru?

        Iar ca răspunsul să se găsească în starea de-a fi în fapt a lucrurilor;

        Dar când în fapt este o alegere? Când trebuie să acționăm?

        Alegerea mea, alegerea ta, sau alegerea noastră – Dar cine ce dorește? Cine știe? 

        Și cum știe?

        Întrebarea nu este cu cine votăm, dar pentru cine votăm.

        Singuri nu o să facem mare lucru, iar tăcerea pare să ne dăuneze grav sănătății.

        Și ca să ni se spună că toți trebuie să fim reprezentați egal în fața statului, dar că dacă este să câștige partidul de opoziție, să credem că acest lucru nu mai are loc – în consecință, nici sens a mai fi cerut. Să credem că trebuie să fim reprezentați egal, dar să fim astfel, numai dacă acest lucru este și observat – în continuare, dacă această observație este crezută. Să-i înjurăm pe alții, să-i mânjim, să-i depreciem, să-i devalorizăm, să-i dezumanizăm – si să le mai cerem să ne și asculte. Și să credem, că o să  mai și facă acest lucru. Întreaga înțelepciune a veacurilor noastre – Care-i adevărul?

         Ar trebui să conteze cine câștigă? Sau ar trebui să mai chemăm oamenii la dialog?

        Bibliografie

        Bentham, J. (2000). An Introduction to the Principles of Morals and Legislation. Batoche Books, Kitchener. Tipărită original în 1781

        Cummings, C. L. și Kong, Wei Yi (2019). Breaking Down “Fake News”: Differences Between Misinformation, Disinformation, Rumors, and Propaganda. Security and Integrity for the Digital World, 55, p. 188-204, DOI: 10.3233/NICSP190032

        Doza face otrava (10, 2022). În Wikipedia. Adresa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Doza_face_otrava

        Foucault, M. (1982). The Subject and Power. Critical Inquiry, 8(4), 777 – 795. http://www.jstor.org/stable/1343197

        Kant, I. (2009). Critica rațiunii pure. Ediția a III-a, Pârvu, I. [Editor]. Bagdasar, N. și Moisuc, E. [Traducători]. Univers Enciclopedic Gold, p. 71-99. În original 1781 și 1787

        Language Matters – Comunitate de analiză debunking, Deac, D., Voinea, M., Sabou, P. și Tiță, T. (5, 2024). Conferinta #3 „Toxicitatea mesajeor electorale intr-o dezbatere” [Video]. Youtube. Adresa:
        https://www.youtube.com/watch?v=YocqCmwOHoA

        Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale. Publicată în M. Of. nr. 632 din 21 iulie 2006, consultată la adresa: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/73672

        Noetic Films și Frankl, V. (9, 2019). Viktor Frankl: Self-Actualization is not the goal [Video]. Youtube. Adresa: https://www.youtube.com/watch?v=OL8DyVusLeE

        Stanford și Sapolsky, R. (2, 2011). 2. Behavioral Evolution [Video]. Youtube. Adresa: https://www.youtube.com/watch?v=Y0Oa4Lp5fLE

        Stanford și Sapolsky, R. (2, 2011). 15. Human Sexual Behavior I [Video]. Youtube. Adresa: https://www.youtube.com/watch?v=LOY3QH_jOtE

        Tomás, León XIII, Silvestri, F., & Dominicos. (1926). Sancti Thomae Aquinatis, doctoris angelici, Opera omnia. Typis Riccardi Garroni. Accesată la adresa: https://www.corpusthomisticum.org/repedleo.html În original cca. 1225?-1274

        Anexă (weblinks):

        1. Language Matters – Comunitate de analiză debunking, Deac, D., Voinea, M., Sabou, P. și Tiță, T. (5, 2024). Conferinta #3 „Toxicitatea mesajeor electorale intr-o dezbatere” [Video]. Youtube. Adresa:
        https://www.youtube.com/watch?v=YocqCmwOHoA

        2. Doza face otrava (10, 2022). În Wikipedia. Adresa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Doza_face_otrava

        3. Chinese water torture. (5, 2024). În Wikipedia. Adresa: https://en.wikipedia.org/wiki/Chinese_water_torture

        4. Homosexuality in the DSM. (5, 2024). În Wikipedia. Adresa: https://en.wikipedia.org/wiki/Homosexuality_in_the_DSM

        5. Drescher J. (2015). Out of DSM: Depathologizing Homosexuality. Behavioral sciences, 5(4), 565–575. https://doi.org/10.3390/bs5040565

        6. Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale. Publicată în M. Of. nr. 632 din 21 iulie 2006, consultată la adresa: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/73672

        7 ScienceDirect. Online la adresa: https://www.sciencedirect.com/search?qs=interdisciplinary%20research  Accesată la data de 1 iunie, 2024

        8. From each according to his ability, to each according to his needs. (1, 2024). În Wikipedia. Adresa: https://en.wikipedia.org/w/index.php?title=From_each_according_to_his_ability,_to_each_according_to_his_needs 9. AlifantisOficial (11, 2016). Nicu Alifantis – Balada singuratatii [Video]. Youtube. Adresa: https://www.youtube.com/watch?v=peobLVyMWAM

        LĂSAȚI UN MESAJ

        Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
        Introduceți aici numele dvs.
        Captcha verification failed!
        Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

        Alte Articole