Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

Când arta cinematografică ”vorbește” despre prezent

”Odată, viitorul a fost doar o continuare a prezentului. Toate schimbările lui se profilau undeva dincolo de orizont. Dar acum viitorul face parte din prezent.”

(Călăuza, regia: Andrei Tarkovski, 1979)

Recent încheiată, cea de- a 77-a ediție a Festivalului Internațional de Film, de la Cannes a fost o ediție pe cât de inegală în filme, pe atât de surprinzătoare totuși prin peliculele selecționate; ea a surprins și prin alegerile juriului, prezidat în acest an de Greta Gerwig (Barbie), care declara la conferința de presă:˝ „Cred că oamenii din comunitatea filmului, care își împărtășesc poveștile și încearcă să schimbe lucrurile, nu pot aduce decât bine! Am văzut schimbări substanțiale în comunitatea filmului american și cred că este important să continuăm acest lucru˝. Într-un moment în care, spectacolul nu mai vinde, ci este adesea folosit pentru a transmite mesaje politice, juriul din acest an a ales să se remarce prin curajul opțiunilor și prospețimea gândirii, decernând Palme d´Or-ul unui film considerat entuziasmant – Anora de Sean Baker.

Alegerea Anorei pentru Palme d´Or, nu este deloc întâmplătoare! Pelicula conține o poveste simplă, dar nu simplistă, demnă de feeriile din universul Disney, un fel de Pretty Women sau Cenușăreasa din secolul al XXI-lea; în Anora, un tânăr bogat și o prostituată se întâlnesc, se iubesc și se căsătoresc! Totul pare minunat, până când părinții băiatului – un tată oligarh rus și soția sa – decid să vină la New York pentru a pune capăt visului copilăresc al tinerilor. Pelicula a fermecat publicul, prin mesajul său clar: să fim mereu pozitivi, de partea tinereții, a celor care își păstrează puritatea sufletească, versus totalitarismul, despotismul, avariția și nebunia puterii, reprezentate de părinții bogați. Avem în acest conținut sinteza multor teme și mesaje recurente ale momentului: o poveste de viață obișnuită, un love story dintre doi oameni proveniți din lumi diferite, un Romeo și Julieta modern, o posibilă idilă pentru mulți dintre noi, care este brusc întreruptă de rivalități exterioare cuplului. Părinții oligarhi reprezintă de fapt Rusia lui Putin, opusă Occidentului. Alegerea deliberată a unui gen aparent lejer de narațiune cinematografică, pentru a capta interesul unei categorii largi de spectatori, la antipod cu structura filmului care a luat cu un an în urmă Palme d´Or-ul-„Anatomie d´une chutte”, demonstrează grija pentru diversitate în alegerea filmelor din selecție și din palmares, dar și preocuparea de a trezi curiozitatea unui public larg și în cazul filmelor din categoria art-house. Preferate de critici, prezente mai mult în selecțiile festivalurilor, acestea rămân fără spectatori în săli. Astfel de pelicule nu au nicio șansă de supraviețuire într-o piață cinematografică mondială dezechilibrată, în primul rând, din cauza numeroaselor producții nedifuzate încă, dar care au fost realizate dinaintea pandemiei, dezechilibrată apoi de grevele de la Hollywood, când publicul a preferat să treacă rapid la consumul de seriale coreene și/sau  turcești, decât să mai vină la cinematograf; dezechilibrată și de dezinteresul nostru paralizant de a mai merge la cinema. De ce? Pentru că tristețea și spaima noastră, crescândă, în fața discursului mai marilor lumii care vorbesc cu dezinvoltură despre un nou război mondial sau dacă în America Trump ajunge la conducere sau la pușcărie, ne imobilizează.

Filmul semnat de SeanBaker a fost ales și pentru că transmite analiștilor mesaje esențiale pentru acest moment, atât în plan artistic cât și în plan politic și social. În cazul filmului ca artă, mesajul e mereu la putere. Niciuna dintre celelalte respectate și mai bătrâne arte nu transmite mesaje cu un impact atât de rapid, de cuprinzător și convingător, în rândurile unei categorii foarte largi de privitori, ca arta filmului. Istoria sa mai veche sau mai recentă e plină de exemple în acest sens. Cel mai recent, este cel din 2022. Războiul declanșat de ruși în Ucraina a însoțit Festivalul de la Cannes de la un capăt la altul în 2022. Zelenski a vorbit în direct, de la Kiev, la ceremonia de deschidere, cineaștii ucraineni au cerut totala excludere a filmelor ruseşti de pe piaţa internaţională, inclusiv a cineaștilor aflați în exil. Conducerea Festivalului a decis atunci să nu mai permită nicio prezență oficială a Rusiei la Cannes sau a acelor cineaști ruși, care ar putea să transmită mesaje de apărare a politicii actuale a Kremlinului.

Thierry Frémaux, delegatul general al Festivalului, a apărat atunci cauza cineaștilor ruși dizidenți, în general, și în special a dizidentului Kirill Serebrennikov, solicitând artiștilor să se alăture luptei împotriva agresiunii rusești. Kirill Serebrennikov a făcut, ulterior, declarații publice, condamnând agresiunea rusă în Ucraina. De altfel, atât filmul său prezentat în 2021 în cadrul Festivalului- Petrov´s Flu, cât și cel din competiția de anul acesta- Limonov: The Ballad, sunt metafore cinematografice ce conțin mesaje convingătoare, prin care, demascând efectele nocive ale nebuniei și megalomaniei celor ce conduc azi Rusia, artistul condamnă  politica putinistă actuală de la  Moscova.

Rachiu, demoni și revoluția bolșevică!

Viziunile lui Serebrennikov sunt apocaliptice, călcând parcă pe urmele lui Dostoievski.  În romanul Demonii, acesta făcea, la sfârșitul secolului XIX, premoniții, transmițând mesaje prevestitoare, surprinzătoare și referindu-se la un viitor cu evenimente tragice, asemeni celor pe care le trăim și azi. Ele sunt provocate tot de oameni, pentru că, spune unul din personajele sale malefice, aceștia: ˝Lucrează pentru noi; nu (sunt) doar cei care asasinează, incendiază, împușcă sau mușcă! … i-am numărat pe toți: dascălul care-și bate joc împreună cu copiii de Dumnezeul lor și de leagănul lor, este deja al nostru! Avocatul care apără un ucigaș cult pentru că e mai evoluat decât victimele sale, este al nostru! Școlarii care omoară un mujic ca să încerce o senzație tare, sunt ai noștri! Adminstratorii, funcționarii administrativi, literații, sunt ai noștri!…sunt ai noștri, fără să-și dea seama de asta! Dumnezeul rus a și dat înapoi în fața ˝basamacului ˝(rachiului)! Poporul rus o ține într-o beție necontenită, mamele sunt bete, copiii sunt beți, bisericile goale!… Lăsați doar să crească generația! Regret însă că nu nu mai pot să aștept, altfel i-am avea pe toți și mai beți! Vom da naștere la incendii… vom lansa legende…Și astfel va începe haosul.” (traducere Fabian Anton).  Premonițiile lui Dostoievski au devenit, după dispariția lui, chiar realitate, căci peste doar câțiva zeci de ani, Revoluția din Octombrie 1917 l-a îndepărtat pe Țarul Nicolae al II-lea.

În anii ´20, Lenin, intuind forța și dinamismul mesajelor cinematografice, a susținut dezvoltarea cinematografiei, ca artă nouă, pentru o lume nouă. Dar, la fel ca ucenicul vrăjitor, nu a mai putut, controla, la un moment dat, forța mesajelor unor cineaști ca Serghei Eisenstein sau scriitori și poeți ca Maiakovski, Asimov, Bulgakov, Ilf și Petrov, etc. Creator de școală cinematografică, inițiator și formator al unei estetici a limbajului cinematografic, dezvoltat prin utilizarea creativă a tehnicii montajului, care poate fi folosit în modul de a transmite sau intensifica emoțiile, Serghei Eisenstein, provenit dintr-o familie de intelectuali, a fost cel dintâi care a înțeles cât de manipulator poate fi mesajul unui film prin montaj. În pelicula sa, realizată în 1925 și dedicată evocării revoltei marinarilor de pe Crucișătorul Potemkin (1905) există o secvență de referință în arta filmului. Pe scara din orașul Odesa năvălește o mulțime de oameni. Speriați, fugăriți de armata țaristă care trage în ei, aceștia sunt îngroziți. Unei mame îi scapă din mână un cărucior, pe care aparatul de filmat îl urmărește, printr-un cadru apropiat…Fără acest detaliu, secvența nu ar fi creat aceeași emoție și compasiune. Oamenilor simpli, cei cărora li se adresa filmul cu precădere puteau fi impresionați de emoții simple. Ce mesaj poate fi mai bun pentru un om simplu, ca să-i stârnească revolta împotriva orânduirii, decât imaginea unui cărucior, în care se află un copil, căzând pe niște scări! Copilul riscă să devină fie victima unui accident, fie victima armatei, care trage în mulțime. În epocă, treptat, Eisenstein, regizor fidel noii orânduiri, totuși un spirit liber, începe să nu mai realizeze filmele care să convină noii poliții politice. În plus, nici libertatea legată de orientarea sa sexuală nu e privită cu ochi buni de aceasta.

În filmul ˝Lunca Bejin˝, început în 1934, care ˝trebuia˝ să relateze modul în care s-a realizat colectivizarea în satele rusești din anii ´20, Eisenstein filmează curajos secvențe unicat despre cum s-au dărâmat și s-au incendiat bisericile rusești doar pentru a le transforma în hangare și depozite de grâu. Dar ˝filmările sunt oprite definitiv în 1937, pentru că în materialul filmat autoritățile simțiseră atenuarea dimensiunii propagandistice (subiectul filmului era inspirat de cazul unui copil- Pavel Morozov, care își denunțase tatăl ca dușman al poporului, al colectivizării). Eisenstein orientase materialul viitorului film spre zona mitului, a luptei generice dintre bine și rău (tot de inspirație dostoievskiană n.n.), fără a da suficientă pondere tezei politice, așa cum crezuseră autoritățile, a căror mânie fusese iscată și de frecventele aluzii biblice conținute de imagini. Din Lunca Bejin/ Bezhin lug s-au păstrat doar câteva capete de plan, de altfel impresionante, pe care, în 1971, regizorul Serghei Iutkevici le montează într-un scurt fotofilm˝ (George Littera, Istoria Filmului Universal).

De ce caii vor mânca mere?

Forța de sugestie a imaginii, prin emoție și curaj inovator, poate transmite mesaje care fac să umbrească orice realitate.

Smulgând din comedia umană de zi cu zi a lumii fostei URSS partea cea mai tragică, cea mai umană, cea mai teatrală, vrând parcă să împlinească și el, prin personajele sale de pe ecran, premonițiile dostoievskiene, spiritul vizionar și frământat al regizorului Andrei Tarkovski, a realizat pentru film unele dintre cele mai intense și profunde analize ale sufletului omenesc, aducând în fața privitorilor inepuizabile mesaje de forță umană creatoare, deși fragilitatea sa fizică l-a chinuit mereu. Când primul său film, Copilăria lui Ivan, a ieșit pe ecrane în fosta URSS unii colegi i-au reproșat că o secvență din film în care câțiva cai mănâncă mere, pe malul mării, este lipsită de realism pentru că, în realitate, caii nu mănâncă mere.

Răspunsul a venit de la regizorul Mihail Romm, profesorul lui Tarkoski: ˝de azi înainte, caii vor mânca mere!˝ Forța de sugestie a imaginii, prin  emoție și curaj inovator, poate transmite mesaje care fac să umbrească orice realitate. Ingmar Bergman îl considera pe Andrei Tarkovski ca fiind cel mai bun dintre marii regizori. ˝Când am descoperit primele filme ale lui Tarkovski a fost pentru mine ca un miracol. Mă găseam deodată în faţa uşii unei încăperi a cărei cheie îmi lipsise pînă atunci. O încăpere în care am vrut întotdeauna să intru şi în care el se mişca cu infinită uşurinţă. M-am văzut încurajat şi stimulat: cineva ajunsese să exprime ceea ce voisem eu mereu să spun fără să ştiu cum. Dacă Tarkovski este pentru mine cel mai mare, este pentru că el aduce în cinema, în specificitatea sa, un nou limbaj care îi permite să sesizeze viaţa ca aparenţă, viaţa ca vis“() „Filmul, cînd nu este documentar, este un vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în spaţiul visului cu limpezime, nu explică nimic; de altfel, ce ar putea fi explicat? Este un vizionar care a reuşit să regizeze viziunile sale (…). Eu am bătut toată viaţa la poarta acestor locuri unde el se mişcă cu atîta concreteţe. Numai rareori am ajuns să mă strecor.“ (Lanterna magică, Ingmar Bergman)

Filmele lui Tarkovski, elegii vizuale dedicate demnității umane, sunt în același timp mesaje conceptuale despre libertate și credință. Cel care din motive de sănătate nu a putut fi prezent la Cannes în 1986 pentru a primi cele patru premii acordate ultimului său film, Sacrificiul/The Sacrifice/ Offert, cel care, așa cum a încercat și Dostoievski, vrea să înțeleagă prin opera sa de ce mesajele utopice și societățile utopice devin, în practică, distopice…la fel ca fosta URSS sau Rusia de azi, Andrei Tarkovski rămâne regizorul cu cele mai copleșitoare filme despre căutarea sinelui.

De la Andrei Rubliov, Călăuza, Solaris sau Nostalgia, mesajele filmelor lui  Tarkovski sunt despre frumusețea căutărilor neobosite: „Această carte este dictată, întâi de toate de dorinţa de a trece eu însumi prin labirintul posibilităţilor acestei tinere şi frumoase arte, în fond încă atât de puţin cercetată, şi pentru a mă regăsi pe mine însumi în ea, independent şi deplin. Multă vreme am fost convins că nimeni nu are nevoie de filmele mele şi nimeni nu le înţelege.”(…)„Creaţia este unul dintre momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea n-am crezut niciodată într-o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu.”„Artiștii se împart în cei care își creează propria lume și cei care recreează realitatea. Mi-au plăcut întotdeauna oamenii care nu se pot adapta la viaţă în mod pragmatic. În filmele mele nu există eroi. Eu sunt pentru arta care îi dă omului Speranța și Credința”. (˝Sculptând în timp˝, Andrei Tarkovski)

Urmează:

Două feluri de a vedea lumea:

 -Kirill Serebrennikov: arta și puterea politică în Rusia actuală

-Nikita Mihalkov -ars, zdrobit, anihilat, de mesajul politic putinist, la fel ca eroul său din filmul Burnt By the Sun/ Soare înșelător (1994)

Surse:

Publicațiile:   Le   Film   francais, Ecran   total, Screen   International, Variety, Boxoffice,

Cursul -Istoria Filmului Universal,  1895-1945, autor George Littera, coordinator dana Duma, text reconstituit

Site-urile: Le Festival de  Cannes, AlloCiné,  France24, Telerama, Le Film Francais, [email protected]; https://www.euronews.ro; https://www.lavie.fr/ma-vie/culture

Luminița Comșa Boerescu este absolventă a Institutului de Teatru și film „I.L.Caragiale”,
București, 1975, secțiunea: Teatrologie și filmologie. Are o activitate îndelungată în domeniul
promovării și dezvoltării artei filmului și culturii. De aproape 50 de ani participă la piețele și
târgurile de film și programe tv organizate la CANNES (MIP, MIPCOM, FILM FESTIVAL
MARKET), MILANO-MIFED, MIA-Roma, Le Rendez Vous de Biarritz, Unifrance –Paris,
RAI Screening, MOSCOVA, SOLOTHURN (Elveția), Sofia, NATPE- Budapesta, Belgrad,
Varșovia , Busan Film and TV Market- Coreea de Sud, American Film Market, LA Screening,
Madrid. Este membru FIPRESCI și în Juriul FIPRESCI în cadrul mai multor festivaluri din
România și din alte țări europene. Este membru al Asociației Criticilor de Film din România din
cadrul UCIN.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

Alte Articole