A doua conferință Language Matters, #2 „Știrile pot fi false, dezinformarea doar reală”, a lansat o provocare tinerilor interesați de mistificarea ce invadează spațiul public prin articole jurnalistice.

Aceștia au fost invitați în așa-numitul Cerc de mentoring Language Matters, care presupune conceperea unui eseu relevant pentru tema curentă și pentru filosofia acestei platforme. Toate eseurile primite sunt lecturate de către invitații conferinței, iar cele mai bune sunt publicate.

Vă aducem astăzi lucrarea semnată de Alexandru-Virgil Arnăutu.

Dezinformarea, în teorie şi practică

de Alexandru-Virgil Arnăutu

Introducere

În perioada în care ne aflăm, informația este cea mai importantă resursă. Are puterea de a mobiliza întregi popoare pentru o cauză, indiferent de natură, dar are și posibilitatea de a schimba percepția indivizilor asupra unor elemente și persoane din lumea noastră. În ceea ce privește existența unui adevăr absolut discuția este purtată din Antichitate și până în zilele noastre, fără să se ajungă la un rezultat acceptat la nivel general. Totuși, privind știrile dintr-o perspectivă empirică putem spune că există atât știri false, fie ele din cauza erorii umane, cât și știri cu rolul de a dezinforma, indiferent dacă este vorba de informații factual greșite sau deinformații manipulate și modificate. Acest eseu își propune evidențierea caracteristicilor dezinformării și tipurile sale, folosind un exemplu cunoscut și atenționând în legătură cu pericolul pe care îl reprezintă pentru societatea noastră.

Ce e dezinformarea?

Dezinformarea este reprezentată de răspândirea voită a unor informații false cu rolul de a manipula și distorsiona realitatea percepută de consumatori. Totuși, diferența principală față de propagandă constă în realizarea manipulării la nivel raţional, nu emoțional. Minciuna prin excluderea unor informații de bază, estomparea, generalizarea unei situații specifice și modificarea motivului sunt câteva dintre cele mai folosite tipuri de dezinformare, conform lui Vladimir Volkoff, autor al “Tratat despre dezinformare”.

Cazul Chernobyl

Voi prezenta aceste tipuri de dezinformare pentru a înțelege mai bine mecanismul. Cu toții folosim măcar o astfel de tehnică în viața noastră curentă, pentru a masca propriile greșeli, pentrua evita sentimentul de vină si jenă sau pentrua justifica propriile păreri și credințe. Bineînțeles, interesele noastre se rezumă de cele mai multe la ori la un avantaj personal cu impact mediu, realizat mai degrabă cu scopul dea evita o situație inconfortabilǎ și nu în vederea manipularii maselor. În cazul tuturor tipurilor de dezinformare menționate un exemplu care le înglobează pe toate este gestionarea accidentului nuclear de la Chernobyl.

Pentru a semnala prezența fiecărui tip de dezinformare în acest exemplu voi prezenta pe scurt, momentele cheie ale acestei catastrofe care a zguduit lumea științei, relațiile internaționale și mai ales viețile a milioane de oameni. În acest caz, reactorul 4 al centralei nucleare de la Chernobyl a explodat pe 26 aprilie 1986, arzând pentru mai bine de o lună și emanând o cantitate gigantică de material radioactiv în atmosferă. Un astfel de scenariu era văzut ca fiind imposibil, deoarece aceste reactoare sovietice RBMK aveau o funcție care odată activată ar fi oprit reactorul sau cel puțin asta se credea. Este important de știut ca aceste întâmplări au avut loc în URSS, într-o perioada de reformă a statului în care principala schimbare dorită ar fi fost transparența acțiunilor guvernului în raport cu cetățeni (glasnost). Guvernul a preferat să rămână în tradiția cenzurii și a comunicării reduse cu publicul pentru a ascunde propriul său eșec.

Diferența față de alte accidente sau greșeli ale statului, este ca nu poți să negi sau să ascunzi radiația din atmosferă, mai ales atunci când asta îți afectează atât aliații, cât și inamicii. Totuși asta nu i-a oprit din a încerca, cum se poate observa în primele săptămâni după accident. După negare, estomparea acestui accident a constat în minimizarea efectelor radiației, fiind materializat prin evacuarea foarte târzie a orașului aflat la 2 km de reactor, Prypiat. Locuitorii orașului au fost informați cǎ incendiul de la Chernobyl nu era periculos, în ciuda datelor științifice care afirmau contrariul. Evacuarea și începerea unei anchete în cadrul statului au fost urmate de un alt val de dezinformare, atât în interiorulstatului, cât și la nivel internațional. S-a aflat în detaliu ce s-a întâmplat cu adevărat în zilele care au precedat explozia. Realizarea deficitară aunei proceduri pe parcursul a 48 de ore a dus reactorul într-o stare de instabilitate. Pe lângă eroarea umană, a existat și o defecțiune în cadrul reactorului care nu permitea oprirea lui în caz de instabilitate. Toate acestea au culminat cu explozia. Comunitatea internațională a fost informată inițial de incendiu, apoi de existența unui grad de radiație mult mai mic decât cel real, apoi, când explozia nu a mai putut fi ascunsă, vina a fost plasată strict pe lucrătorii din acea seară, nu și pe statul sovietic care știa de posibila defecțiune a reactoarelor RBMK. Tot continentul european a fost afectat, în proporții diferite, de norul radioactiv format în urma incendiului, accentuând astfel daunele cauzate de lipsa unui canal onest de informații.  Conform BBC, 600.000 de oameni au făcut parte din echipele formate: personal militar, medical, pompieri și medici trimiși în regiune pentru a gestiona criza. Niciunul din aceia nu a fost informat în privința riscurilor sau a gravității situației.

Chernobyl rămâne unul din cele mai cutremurătoare accidente, iar modul de gestionare al acestei situații a fost profund criticat de atât de Occident, cât și de comunitatea științifică din URSS. În prezent, dezinformarea păstrează aceleași mecanisme și urmărește aceleași scopuri ca și în cazul Chernobyl, mai exact, să le spună oamenilor ce vor să audă și să mențină vie o iluzie a stabilității.

Prezent

În prezent, majoritatea oamenilor au acces la mai multe surse decât aveau cetățenii URSS-ului, ceea ce poate să însemne și informații mai sigure prin existența surselor multiple. Totuși, libertatea de exprimare absolută în spațiul public, în absența unei instituții care să reglementeze informația într-o măsură, poate să ducă la folosirea unor surse amatoare sau chiar false, fiind constant ghidați de ceea ce vrem să auzim, nu de ce ar trebui să auzim. Nu putem fi întotdeauna 100% siguri de veridicitatea unei știri, dar un alt avantaj al tehnologiei este ca putem trece știrea respectivă prin mai multe filtre. Compararea cu măcar alte 3 surse, atenția la cine publică o știre, contextul în care este publicată și urmărirea celor care aprobă sau neagă știrea ar fi câteva din aceste filtre. Dacă avem de a face cu o știre de specialitate și persoana care redactează știrea sau articolul nu este din domeniu, situaţia devine problematică, mai ales în contextul rețelelor de socializare, folosite deseori ca surse principale de informare pentru tineri.

Concluzii Propunerea mea pentru combaterea dezinformării prespune în primul rând deschiderea dezbaterilor în spaţiul public pentru a informa cetăţenii în legătură cu acest pericol. În al doilea rând, consider că introducerea în programa şcolară a unei materii care să vizeze cultivarea unui spirit critic şi a competenţelor legate de consumul materialelor media, va avea un efect benefic. Lupta nu se va opri aşa cum ne-am dori, dar am putea fi mai încrezători că nu ne lăsăm înşelaţi la primul click pe o ştire sau minut în faţa televizorului. Miza este crearea unui spaţiu sigur, transparent şi care nu ar permite construirea unei iluzii, aşa cum am putut observa în cazul Chernobyl.