A doua conferință Language Matters, #2 „Știrile pot fi false, dezinformarea doar reală”, a lansat o provocare tinerilor interesați de mistificarea ce invadează spațiul public prin articole jurnalistice.
Aceștia au fost invitați în așa-numitul Cerc de mentoring Language Matters, care presupune conceperea unui eseu relevant pentru tema curentă și pentru filosofia acestei platforme. Toate eseurile primite sunt lecturate de către invitații conferinței, iar cele mai bune sunt publicate.
Vă aducem astăzi lucrarea semnată de Paula Marin.
„Libertatea de exprimare – generator de informaţii false?”
de Paula Marin
Obişnuim a ne ghida în viaţă după diferite zicale sau proverbe care, odată ce sunt repetate în mod continuu sau sub formă superfluă, tind să devină clişee. Diferenţa o fac acele „vorbe de duh” care par sau sunt deja demonstrate. Aşadar, fizicianul german Albert Einstein susţinea că doar lupta constantă poate genera, de fapt, libertatea mult dorită de oamenii din toate timpurile.
Aruncând o privire înapoi şi în prezent, observăm o luptă continuă a societăţilor pentru a progresa, în acest progres regăsindu-se şi libertatea. Este clar că termenul implică acea permisiune de a putea face, fi şi zice orice. Ne vom opri aici doar la libertatea de a zice, supranumită astăzi (inclusiv ca termen legal) ca libertatea de exprimare. Mai mult, se va urmări parcursul acesteia prin compararea statutului ei într-un regim totalitar cu cel dintr-un regim democrat. Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare va primi prin această expunere două faţete, cea comunistă şi cea democrată, referindu-ne bineînţeles la România şi societatea românească de atunci şi de acum.
În perioadă comunistă din România care a durat mai bine de patru decenii, în secolul anterior, conform literaturii de specialitate, dar şi a mărturiilor celor care au trăit în acea perioadă, ni se prezintă o libertate – de orice natură – nu doar limitată, ci şi apăsătoare pentru societate. În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, atât cea scrisă, cât şi cea orală a fost suprimată de către conducătorii statului prin instaurarea cenzurii. Cenzura a fost aplicată încă de la începutul dictaturii şi până la finalul acesteia, devenind parte din dezvoltarea socială şi comportamentală a individului. Identitatea românului, dar şi viziunea acestuia asupra alterităţii au fost afectate generând un rezultat de uniformizare a gândirii[1], dar mai ales a exprimării şi aprobarea uneori involuntară a informaţiilor pe care instituţiile de control şi mai marii ţării le promovau de cele mai multe ori sub formă distorsionată.
Literatura, difuzările televizate şi de radio, presa scrisă, producţiile cinematografice din acea perioadă sumbră au fost controlate de comisii de cenzură din fiecare domeniu, dar mai ales au fost reglementate chiar prin Constituţiile pe care statul le-a adoptat de-a lungul celor 42 de ani de comunism. De pildă, Constituţia din 1945, aceea care marchează începutul perioadei comuniste în România, prin Art. 7, interzicea orice tip de publicaţie sau difuzare a informaţiilor care ar putea conţine mesaje hitleriste, legionare, fasciste, rasiste, şoviniste sau ce ar putea aduce prejudicii ţării în relaţia cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste sau cu statele aliate ale acestora. Procesul descris s-a numit „epurarea publicaţiilor” şi au presupus comisii de verificare a publicaţiilor, liste cu publicaţii interzise şi transmiterea acestora la toate instituţiile de învăţământ şi educaţie.[2]
Ulterior, regulile de comunicare au devenit mai anevoioase, ajungându-se chiar şi la excluderea anumitor cuvinte din discursul public, fie el transmis prin literatură, presă scrisă sau audiovizual. Scopul interzicerii de a folosi anumiţi termeni era acela de a nu crea o imagine negativă a ţării prin evocarea lipsurilor de care suferea societatea, precum sărăcia, lipsa încălzirii termice din case, întreruperea energiei electrice şi sărăcia poporului în general.[3] Toate acestea din urmă erau o realitate continuă şi constantă pentru români, însă nu doar că nu se dorea promovarea lor, ci nici măcar menţionarea acestora. Prin urmare, dacă cenzura distorsiona informaţiile reale, se poate afirma că aceasta producea, pe lângă panică şi disconfort, şi date false, date lipsite de veridicitate şi acurateţe pentru ca publicul cititor, auditor sau spectator să cunoască numai situaţia impusă de conducători. Cu alte cuvinte, dacă mi se permite, statul oferea informaţii false spre manipularea propriei naţiuni, dar şi a naţiunilor străine.
Cele de mai sus ne arată doar o succintă descriere a uneia dintre metodele conducerii comuniste de a manevra şi publica informaţiile după propriile reguli, fără a ţine cont de opinia publică sau de vreun drept de libertate de exprimare a acesteia, însă situaţia nu se petrecea astfel doar în domeniul literar şi editorial, ci şi la nivel personal. Aici facem referire la acele personaje care erau parte din sistemul politic al ţării, contractate ca spioni sau informatori. Astfel, rolul lor era acela de a urmări persoane specifice, persoane pe care conducătorii le numeau „duşmani ai poporului”. Chiar dacă motivele pentru a denumi astfel un cetăţean erau multiple (deţinerea de proprietăţi, contact cu străinătatea etc.), în cazul de faţă faptul că un cetăţean român lua neinspirata decizie de a vorbi împotriva conducerii ţării era un fundament suficient pentru a fi urmărit, pârât, investigat şi, în cele din urmă, arestat.[4] Imoralitatea acestor fapte este, bineînţeles, abominabilă, însă este important să aducem în vedere că numeroasele dosare întocmite pe baza declaraţiilor informatorilor conţineau în special date ireale, inventate, menite doar să creeze o imagine negativă a pârâtului, perfectă pentru a i se aduce acuzaţii de prejudiciere a ţării, ca un „duşman” al acesteia. Mai mult, pentru ca tabloul acestui „mare complot” să fie unul complet, este necesar a se menţiona, de asemenea, faptul că identitatea reală a informatorilor era confidenţială, aceştia primind nume şi funcţii diferite decât cele pe care le deţineau de fapt.[5]
Din foarte succintul rezumat de mai sus privind comunicarea publică din perioada în care doctrinele comuniste erau singurele reguli aplicabile în România am putea deduce faptul că lipsa libertăţii de exprimare nu exclude generarea de informaţii false. Din contră, aceasta produce subterfugii imorale şi antisociale, precum distorsionarea sau anularea datelor reale sau încurajarea cetăţenilor de a fi lipsiţi de compasiune faţă de compatrioţii lor.
Astfel de politici coercitive nu şi-au putut stabili continuitatea în nicio societate din lume tocmai datorită faptului că aplicau norme incompatibile cu o viaţă socială sănătoasă. Libertatea este ceea ce face ca un popor să se simtă apreciat, de aceea, în 1989 românii au luptat, întocmai cum spunea Einstein, pentru a-şi câştiga acest drept de care fuseseră privaţi timp de decenii întregi.
Ajungem în acest fel în zilele noastre, unde libertatea este motto-ul societăţii de acum, iar libertatea de exprimare, printre altele, ne aşază pe aceeaşi linie cu celelalte societăţi democrate şi deschise.
Astăzi comunicarea a primit un nou canal de manifestare aparte de cele scrise, audio sau vizuale, şi anume cel virtual. Apariţia internetului a dus la posibilitatea de a fi în contact cu alte persoane în timp real, indiferent de distanţa care îi desparte pe interlocutori. Totodată, prin apariţia mijloacelor virtuale de comunicare, omul este liber să îşi exprime liber orice opinie, concepţie, idee şi doleanţă. În prezent, cel puţin în România, libertatea de exprimare pare să fie aplicată fără niciun fel de restricţie, onorând nu numai unul din scopurile pe care le-a avut Revoluţia din 1989, ci şi respectând astfel Constituţia democrată din România adoptată în 1991 odată cu instaurarea democraţiei în România, şi anume: „(1)” Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” şi (2) Cenzura de orice fel este interzisă”.[6] Cu toate acestea, propunem să ne permitem a pune la îndoială chiar şi parţial această libertate.
Luând ca exemplu reţelele sociale, de pildă, Facebook, ce aparţine de grupul Meta, aceasta are propriile reguli pentru a monitoriza ceea ce utilizatorii publică. Astfel, regulamentul Meta prevede ca orice comentariu sau publicare să nu includă limbaj injurios, informaţii sau poze care pot afecta emoţional, agresivitate sau orice alt tip de comportament ostil.[7] Am putea afirma că aceste reguli sunt impuse în favoarea comunităţilor care utilizează această reţea de socializare, însă în acelaşi timp ar trebui să prestăm o deosebită atenţie la modalitatea în care sunt monitorizate informaţiile false sau utilizatorii anonimi.
Dacă facem o scurta trecere în revistă a informaţiilor false din reţelele de socializare, ne putem da seama cu uşurinţă că acestea nu par a fi condiţionate de vreun regulament dat fiind că sunt prezente şi prezentate în mod constant, fără sancţiuni sau limitări de publicare. Altfel spus, este just să ne considerăm protejaţi de opinii agresive, însă trebuie să observăm că nu avem sau nu cunoaştem nicio protecţie în ceea ce priveşte primirea de date eronate care, în fond, generează ele însele reacţii negative. Întocmai ca în trecut, suntem pasibili chiar şi acum de a primi date false.
În acelaşi context, prin compararea vremurilor de acum cu cele de odinioară, întocmai ca informatorii cu identităţi alterate, astăzi există conturi false de utilizatori pe reţelele de socializare care au libertatea de a comenta, de a publica şi de a fi prezenţi ca simpli observatori fără a fi controlaţi sau monitorizaţi. Este adevărat că, spre exemplu, managementul Meta a stabilit o nouă regulă de identificare a utilizatorilor solicitându-le cărţile de identitate în momentul observării unui nume neobişnuit, însă este foarte valabil şi normal ca această măsură să nu poată fi aplicată pentru toţi utilizatorii, aceştia fiind foarte mulţi şi depăşind capacitatea personalului oricărei corporaţii pentru a fi verificaţi.
Un alt exemplu relevant pentru a demonstra lipsa controlului pe care îl avem asupra primirii informaţiilor neadevărate este e-mailul, acea poştă electronică fără de care astăzi nu mai putem funcţiona şi care, mai ales la nivel profesional, este esenţială pentru a ne desfăşura activitatea. Mesajele nedorite (spam) pe care le primim zilnic de la site-uri la care nu ne-am abonat şi care sunt primite sub formă constantă mai ales în scopuri publicitare, se dovedesc de cele mai multe ori a fi conturi false ale companiilor online de la care am achiziţionat diferite produse. Mai mult, cu o singură accesare a anumitor site-uri cu produse prin motoarele de căutare, se generează apoi o întreagă campanie publicitară care invadează spaţiile virtuale ale utilizatorilor, fără ca aceştia să fi aprobat primirea de astfel de informaţii. Aici intervine acea comparaţie între trecut şi prezent, prin care putem pune faţă în faţă lipsa intimităţii în societatea comunistă închisă în care conducătorii statului deţineau şi primeau date despre cetăţeni de la informatori şi lipsa intimităţii în activitatea noastră virtuală din prezent care ne demonstrează, conform celor de mai sus, că există şi în acest caz o monitorizare a indivizilor.
În final, mijloacele de comunicare în masă vizuale şi audio, în speţă radioul şi televiziunea, sunt şi ele surse ale distribuirii de informaţii care uneori se demonstrează a fi lipsite de veridicitate. Acest fapt are ca fundament faptul că, astăzi, televiziunile şi posturile de radio sunt libere să prezinte orice tip de date, doar că acestea nu sunt întotdeauna sincere şi prezintă în anumite situaţii informaţii eronate sau distorsionate. Înainte vreme se ştia că mass-media erau controlate de un singur organ al statului, şi anume Partidul Comunist şi instituţiile sale adiacente, doar că astăzi cunoaştem faptul că trusturile media sunt controlate de mai multe partide, rezultatul fiind însă acelaşi: informaţii care nu corespund în totalitate cu realitatea pentru că se doreşte respectarea dorinţelor celor care deţin puterea asupra lor.
În acest caz, de asemenea, intervine acel organ abilitat de a verifica şi sancţiona (Consiliul Naţional al Audiovizualului), după caz, televiziunile în cazul în care datele prezentate sunt de natură ostilă, menite să genereze agresivitate sau dacă informaţiile au natură sensibilă care să poată afecta publicul psihic şi emoţional. Cu toate acestea, ca în cazul reţelelor de socializare, informaţiile false au liberă trecere dat fiind că nu există norme (iar dacă există nu sunt cunoscute de publicul larg) de a controla şi, eventual, de a restricţiona datele care ocolesc realitatea.
În încercarea de a concluziona, dacă observăm cu atenţie cele prezentate, ne-am putea adresa diferite întrebări: oare suntem cu adevărat liberi? Oare această libertate pentru care ne-am luptat ne oferă protecţie suficientă în faţa informaţiilor false? Oare s-ar putea face mai mult pentru ca astfel de informaţii să circule cu restricţii? Există interes pentru această ultimă acţiune?
Este evident că răspunsul la toate întrebările de mai sus se pot da doar printr-o cercetare mai elaborată, însă câteva idei esenţiale sunt demne de a fi puse în pagină şi aici.
Aşadar, în primul rând, România comunistă susţinea ideea de societate închisă, cu acces doar la informaţiile pe unicul partid al statului le considera necesare pentru propriul beneficiu. Astăzi, România democrată, prin societatea deschisă pe care o promovează, pare că oferă acces la informaţii care sunt favorabile nu pentru un unic partid, ci pentru mai multe. În ambele cazuri, în final, informaţiile ajung la public distorsionate sau, uneori, lipsite de adevăr.
În al doilea rând, în societatea din trecut existau persoane menite să „dea raportul” referitor la cetăţenii ţării, iar astăzi, prin intermediul internetului, oferim de bunăvoie datele personale. Astfel, dacă înainte informaţiile erau alterate de informatori pentru a „face pe plac” Partidului, astăzi noi înşine oferim toate detaliile necesare pentru a fi „atacaţi” de acest tip de informaţii.
În al treilea rând, atât prezenţa informatorilor cu identitate ascunsă din perioada comunistă, cât şi prezenţa utilizatorilor anonimi de pe internet de astăzi reprezentau şi, respectiv, reprezintă o altă sursă de augmentare a numărului de date false, mai ales ţinând seama de faptul că aceştia din urmă sunt la rândul lor numeroşi şi nu pot fi identificaţi pentru a fi restricţionaţi.
Prin urmare, informaţiile neadevărate ce ne sunt comunicate constant şi continuu nu au ca sursă libertatea de exprimare susţinută de societatea democrată de astăzi, iar acest lucru ne este demonstrat de prezenţa lor şi în societatea închisă din perioada comunistă. De aceea, am putea afirma că diferenţa dintre promovarea acestora de atunci şi cea de acum este de formă, nicidecum de fond.
BIBLIOGRAFIE:
- ANTONESEI, Liviu, Cenzura noastră cea de toate zilele, în „Viaţa coditiană în comunism”, Adrian Necula (coord.), Ed. Polirom, Iaşi, 2004.
- COROBOCA, Liliana, Procesul de epurare a cărţilor, în „Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste”, Cosmin Budeancă, Florentina Olteanu (coord.), ed. Polirom, Iaşi, 2009.
- GUEREÑA, Jean-Louis, Pirune histoire de la censure. Censures, cenceurs, censuré(e)s, în Juan Carlos Garrot, Jean-Louis Guereña şi Mónica Zapata (coord.), „Figures de la censure dans les mondes hispaniques et hispano-américain”, Edition INDIGO & Coté-femmes, Paris, 2009.
- NAGÂŢ, Germina, „Informatorul de lângă noi”, în „Viaţa cotidiană în comunism”, Adrian Necula (coord.), Ed. Polirom, Iaşi, 2004.
- PLEŞA LIVIU, „Omul nou, cetăţeanul combativ, informatorul” în „Panorama comunismului în România”, Liliana Corobca (coord.), Ed. Polirom, Iaşi
WEBOGRAFIE:
- https://www.constitutiaromaniei.ro/art-30-libertatea-de-exprimare/
- https://about.meta.com/regulations/
[1] GUEREÑA, Jean-Louis, Pirune histoire de la censure. Censures, cenceurs, censuré(e)s, în JuanCarlos Garrot, Jean-Louis Guereña şi Mónica Zapata (coord.), „Figures de la censure dans les mondes hispaniques et hispano-américain”, Edition INDIGO & Coté-femmes, Paris, 2009, pp. 92-93.
[2] COROBOCA, Liliana, Procesul de epurare a cărţilor, în „Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste”, Cosmin Budeancă, Florentina Olteanu (coord.), ed. Polirom, Iaşi, 2009, pp. 65-77.
[3] ANTONESEI, Liviu, Cenzura noastră cea de toate zilele, în „Viaţa cotidiană în comunism”, Adrian Necula (coord.), Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pp. 138-144.
[4] PLEŞA LIVIU, „Omul nou, cetăţeanul combativ, informatorul” în „Panorama comunismului în România”, Liliana Corobca (coord.), Ed. Polirom, Iaşi, pp. 374-378.
[5] NAGÂŢ, Germina, „Informatorul de lângă noi”, în „Viaţa coditiană în comunism”, Adrian Necula (coord.), Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pp. 132-137.
[6] https://www.constitutiaromaniei.ro/art-30-libertatea-de-exprimare/ [accesat la data de 15.05.2024].
[7] https://about.meta.com/regulations/ [accesat la data de 15.05.2024].
