Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

Cercul de mentoring Language Matters: „Naționalism religios versus patriotism”, un eseu de Laura Stifter

Prima conferință Language Matters, #1 Mândru că sunt român!, a venit lansat o provocare tinerilor interesați de gândire critică și limbaj. Aceștia au fost invitați în așa-numitul Cerc de mentoring Language Matters, care presupune conceperea unui eseu relevant pentru tema curentă și pentru filosofia acestei platforme. Toate eseurile primite sunt lecturate de către invitații conferinței, iar cele mai bune sunt publicate.

Vă aducem astăzi lucrarea semnată de Laura Stifter, o dată cu câteva detalii importante despre preocupările sale.

Sunt Laura Stifter, absolventă de Teologie si Filosofie, cadru didactic în învățământul preuniversitar și doctorand la Filosofie, cu o teza în domeniul filosofiei morale și politice.
Am absolvit, în cadrul Universității din București, Facultatea de Teologie Ortodoxă (licență și master), precum și Facultatea de Filosofie (instituție academică unde urmez, în prezent, studii doctorale), iar în 2017 am publicat, la Editura Universității din București, o carte pe tema argumentelor filosofice în favoarea existenței lui Dumnezeu, analizate din perspectiva Apologeticii ortodoxe. Am fost, de-a lungul ultimilor ani, autoarea mai multor eseuri și articole, apărute în diferite reviste academice, volume colective, dar și în ziare ori alte platforme. Mi-am împărtășit ideile, de asemenea, în cadrul unor emisiuni radio-tv, fiind invitată în special în calitate de profesor Merito (premiu pe care l-am obținut în anul 2021).
În anul 2018, mi-am început cariera didactică la catedra de Religie ortodoxă a Colegiului Național Mihai Viteazul din București, lucrând apoi, ca profesoara de Religie și Educație socială, în alte câteva unități de învățământ liceal și gimnazial.
Alături de practicarea profesiei didactice, mă implic în proiecte civice, explorez noi locuri și activități, precum și noi arii de cercetare academică (urmând, în prezent, inclusiv un program de studii în domeniul filologiei).

Naționalism religios versus patriotism – reflecții din perspectivă filosofică și teologică

„Naționalismul este pojarul umanității.”

Ce este naționalismul? De ce ni se repetă că această ideologie ne-ar fi nocivă din punct de vedere etic, social și politic, de vreme ce noi simțim că este bine să fim patrioți?… Asemenea întrebări – pe cât de simpliste și reducționiste, pe atât de frecvent întâlnite – pot fi considerate ca legitime în contextul unei confuzii conceptuale importante, derivate, la rândul ei, dintr-o gestionare deficitară a educației școlare privind gândirea critică: anume confuzia dintre patriotism și ideologia naționalismului. Dacă între termenii „naționalism” și” patriotism” este stabilit un fals raport de identitate, iar intuițiile morale, cultivate inclusiv prin educația elementară a primilor ani de viață, arată patriotismul ca fiind ceva benefic, atunci întrebările de mai sus devin quasiinevitabile.
Scopul prezentei lucrări îl constituie analizarea succintă a distincției conceptuale dintre patriotism și naționalism – cu accent pe dimensiunea etică a raportării la acestea – și, în cea de-a doua parte, prezentarea, din perspectiva filosofiei creștine, a unei forme tot mai frecvent întâlnite de naționalism: naționalismul religios (îmbinarea dintre credința religioasă și naționalismul etnic și/ sau civico-politic).

1. Patriotism versus naționalism – clarificări conceptuale

„Civis romanus sum” – afirma cu mândrie patriotică, acum mii de ani, orice roman iubitor al Cetății eterne. Patriotismul este vechi de când lumea ori, mai corect spus, vechi de când s-a dezvoltat, în mintea oamenilor, conceptul de „patrie” ca loc natal și ca exprimare a apartenenței la o comunitate pe criterii teritoriale. Patriotismul a fost adesea instrumentalizat pentru declanșarea războaielor sângeroase contra „dușmanilor patriei”, dar tot patriotismul a rămas, de-a lungul epocilor, motor al unora dintre cele mai frumoase acțiuni civice, colective și individuale: creații artistice dedicate patriei, motivația intrinsecă de a obține performanțe în domenii felurite pentru a-ți reprezenta cu onoare patria în fața lumii, lupta eroică pentru libertate și demnitate, de dragul poporului tău… etc.
„Ubi bene, ibi patria”, sau „ubi patria, ibi bene”?.. Poate că tocmai tensiunea dintre cele două dictoane, depășită printr-o manieră echilibrată și uneori ludică de raportare la propria-ți patrie, constituie expresia patriotismului sănătos: capabil să te împingă atât la acte eroice pentru patria ta, cât și la detașarea rațională, critică față de eventualele regimuri dictatoriale ori alte situații de gravitate extremă ivite în mijlocul țării tale.

A. Ce este patriotismul?

Și atunci, ce este patriotismul?
Patriotismul este, am putea argumenta, un sentiment natural, iar, uneori, chiar o virtute asumată în mod conștient. Patriotismul este un sentiment natural, căci orice ființă (umană ori chiar aparținând altor specii) are, în mod instinctiv, simțul teritorialității, al atașamentului față de locurile cunoscute – de obicei, acelea în care respectiva ființă s-a născut și/ sau și-a petrecut primii ani ai vieții, cei formatori. Patriotismul poate fi, însă, cultivat și ca o virtute, atunci când datoria etică a recunoștinței și iubirii față de comunitatea țării/ cetății/ imperiului în care ai ales să trăiești este asumată și exersată în mod voluntar, conștient, în asociere cu alte virtuți etice precum curajul, prietenia sau dreptatea. În acest ultim caz, patria poate fi cea natală ori cea adoptivă, poate fi o țară sau o comunitate de țări (precum, de pildă, ideea patriotismului față de Uniunea Europeană) etc, în funcție de comunitatea în care fiecare alege să-și ducă viața și să se implice cu loialitate. Iar în ambele aceste accepțiuni – sentiment natural de atașament, dar și virtute cultivată conștient – patriotismul poate fi socotit ca o trăire eminamente dezirabilă etic, atunci când nu se pervertește prin metamorfozarea sa (patologică moral) în naționalism.

B. Ce este naționalismul?

Spre deosebire de sentimentul (și virtutea) patriotismului, naționalismul: nu este un comportament natural, ci un construct ideologic; nu a existat din cele mai vechi timpuri, ci s-a născut la o dată recentă, în circumstanțe ușor explicabile istoric; nu este o virtute și nici nu se poate subsuma vreunui principiu etic universal, ci reprezintă doar un șablon ideologic prin care, după caz, anumite comunități și-au definit în mod artificial identitatea proprie ori chiar s-au prăbușit în extremism prin denigrarea alterității, a celor etichetați ca diferiți față de comunitatea lor. De la naționalismul inofensiv (ori chiar util politic) al secolului al XIX-lea, până la naționalismele extremiste de tip fascist/ nazist din secolul XX au fost doar câțiva pași istorici de parcurs (pași predictibili și, în parte, evitabili). Iar din această perspectivă, un bine cunoscut gând aforistic atribuit lui Einstein exprimă ideea potrivit căreia „naționalismul este pojarul umanității”, așadar o boală a copilăriei unei comunități care nu are încă nici maturitate morală, nici gândirea critică a adulților, nici rezistența „imunitară” în fața manipulărilor de diferite feluri.


2. Etno-filetismul sau naționalismul religios: între exaltare extremistă și analiză lucidă din punct de vedere teologico-filosofic

O particularitate extrem de periculoasă a unora dintre naționalismele epocii noastre o constituie tendința propagandiștilor săi de a-l îmbina cu religia (cu cea creștină, dacă ne referim la spațiul cultural în care ne aflăm), întocmai așa cum, în imaginația altor propagandiști, această ideologie ar fi compatibilă ori chiar interșanjabilă cu patriotismul. De la „Legiunea Arhanghelului Mihail” și până la partidele politice așa-zis „creștine” și „suveraniste” de astăzi, îmbinarea nocivă (nocivă inclusiv din perspectivă teologică) a conceptelor de națiune și credință religioasă pare o patologie etică de nedepășit, fiind susținută de un întreg mănunchi emoțional substituitiv al argumentelor logice, stimulat cu abilitate de către propagandiști (exaltare, frustrare, nevoia de apartenență și de autodefinire etc).

Și totuși, primele rădăcini ale acestei împletiri pot fi căutate chiar și mai departe în timp: în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când unele dintre Bisericile ortodoxe ale statelor naționale recent constituite au început să elaboreze justificări doctrinare pentru solicitarea lor de autocefalie în raport cu Patriarhia Ecumenică. În fața acestei tendințe separatiste (probabil parțial legitime, în contextul socio-politic al acelui moment), Patriarhia tuturor ortodocșilor (revendicându-și originea pe filiera străvechii Patriarhii de la Constantinopol și avându-și inclusiv astăzi sediul la Istanbul) a reacționat ferm, identificând naționalismul religios ca o nouă erezie, similară vechilor credințe eretice din epoca patristică. Ei au denumit această erezie „etno-filetism” și i-au îndemnat pe creștinii ortodocși să o combată cu toată puterea convingerii. Dincolo de întrebările privind factorii favorizanți ai acestei luări prompte de atitudine (de la convingerea sinceră, până la aspecte clare de politică eclesiastică, precum dorința de a nu pierde controlul asupra Bisericilor care-și revendicau autocefalia), se poate argumenta, din perspectivă filosofico-teologică creștină, că etno-filetismul este, într-adevăr, o erezie, așadar o ideologie pe care orice creștin este dator moral să o combată cu hotărâre și curaj. În acest sens, din perspectiva mai multor patriarhi răsăriteni din acele momente istorice interesante și dramatice, „…la noi, salfgardarea religiei rezidă în Trupul întreg al Bisericii, adică în poporul însuși care vrea să păstreze credința intactă.” (1)

A. Creștinismul, o religie în esență universalistă

Având un mesaj al monoteismului trinitar în sens dogmatic (Dumnezeu este unic și totodată tripersonal), precum și al iubirii agapice dintr-o perspectivă a eticii virtuții, creștinismul poate fi considerat drept o religie prin excelență universalistă, în mod fundamental contrară oricăror ideologii segregaționiste. Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim2: 4), Hristos a murit „pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi” (I Ioan2: 2), își mărturisesc autorii biblici convingerea. Dintre toate popoarele, Dumnezeu l-a ales pe unul – poporul evreu – pentru a-l pregăti spiritual în vederea primirii lui Mesia, dar, din momentul „coborârii în istorie” (2) a Salvatorului universal, mântuirea devine ușor accesibilă tuturor oamenilor, fiindcă El, Salvatorul, S-a sacrificat pentru fiecare ființă umană, din orice loc și din orice epocă. De aceea, din perspectiva Noului Testament, „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți sunteți în Hristos Iisus.” (Gal3: 28) și „Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cine se teme de El și face dreptate este primit de către El” (Fapte10: 34-35).

Vechiul Testament le-a fost un „pedagog către Hristos” membrilor poporului ales (Gal3: 24), dar în era creștină, calea către El li se deschide atât evreilor, cât și oamenilor din alte popoare. „Mergând, învățați toate neamurile…” (Mt28: 19) – este misiunea dată de către Iisus Hristos Apostolilor Săi care, asumând-o cu loialitate, aveau să vestească noua credință în întregul Imperiu Roman și în afara acestuia.
Cu toate acestea, se poate argumenta perspectiva potrivit căreia premisele universalismului creștin pot fi identificate încă din Vechiul Testament, chiar dacă iudaismul este, în sens istoric, o religie asumată în primul rând unui popor: conceptul unicității lui Dumnezeu, corelat cu datoria non-discriminării – „Străinul, care s-a așezat la voi, să fie pentru voi ca și băștinașul vostru. Să-l iubiți ca pe voi înșivă, că și voi ați fost străini în pământul Egiptului.” (Lev19: 34)

Pe temeiul puternic al acestor principii etice și metafizice/ dogmatice, Noul Testament clădește, curajos, ideea iubirii și chemării universale pe care Dumnezeu le dăruiește omenirii. Astfel, relatările biografice din toate cele patru Evanghelii canonice sunt convergente în privința mărturiilor despre Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor și Dumnezeu al neamurilor și al evreilor deopotrivă: în jurul micului staul al Nașterii Sale, se adună atât iudei (păstorii Bethleemului), cât și reprezentanți ai altor neamuri veniți să I se-nchine (magii de la Răsărit, așadar preoți zoroastrieni și astrologi din Imperiul Persan – o categorie atât de diferită inclusiv față de locuitorii Imperiului Roman în general), iar ulterior mesajul maximalist al eticii creștine are ca thelos extinderea iubirii de la „philia” naturală la „agape”-ul universal („iubiți pe vrășmașii voștri” – Mt5: 44).

Iisus Își adresează miracolele și cuvântările inclusiv samarinenilor (o populație aflată în permanent conflict etnico-religios cu ceilalți locuitori ai provinciei romane Palestina), spunând în mod explicit și că nu-i va exclude niciodată pe cei care aleg să se apropie de El („Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” – Ioan6: 37). Pentru creștini, Fiul lui Dumnezeu este Logosul divin întrupat cu scopul de a fi „Lumina adevărată Care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan1: 9), iar în acest sens, autorii biblici și mai târziu cei patristici argumentează, în diferite moduri, că filosofia, literatura și chiar mitologia diverselor popoare le-au fost acestora „pedagogi către Hristos”, întocmai cum cărțile Vechiului Testament le-au fost fiilor lui Israel.

Din perspectivă nou-testamentară, începutul misiunii apostolice de „a învăța toate neamurile” este posibil doar sub înrâurirea unificatoare și puternică a Duhului Sfânt Care, în ziua Cincizecimii, li Se revelează Apostolilor sub forma unor „limbi ca de foc” (așa cum se relatează în Faptele Apostolilor2: 1-11) – dăruindu-le misionarilor creștini capacitatea de a le vorbi oamenilor în mod adaptat particularităților lor lingvistice, naționale, culturale. Astfel, în sens creștin, virtutea etică a iubirii (agape) are drept consecință acceptarea necondiționată a oricărei persoane în unicitatea ei, incluzând și acele particularități empirice, contingente – precum naționalitatea, rasa, însușirile fizice sau psihice etc. Spiritul Sfânt îi ajută pe Apostoli să vorbească în limbile interlocutorilor lor, iar pe creștinii oricărei generații îi îndrumă în a se adresa alterității empatizând cu aceasta, valorizând diversitatea și depășind orice bariere naturale sau convenționale/ artificiale.

Câștigul de cauză obținut de către facțiunea universalistă a creștinilor reprezentați de către Apostolul Pavel în prima dezbatere/ polemică din interiorul Bisericii primare semnificativă – cea dintre creștinii iudaizanți și cei universaliști (convertiți dintre neamuri) – a încurajat continuarea acestei direcții teologice, astfel încât, nu după mult timp, în zorii epocii patristice, autorul Epistolei către Diognet nota meditativ: „creștinii trăiesc în țările în care s-au născut, dar ca străini (…) căci orice țară străină le este patrie și orice patrie le este țară străină”. (3)

B. Naționalismul religios – o erezie – scurte concluzii din perspectivă teologică și filosofică


Filosofii și teologii creștini ai fiecărei epoci au purtat polemici aprinse cu susținătorii credințelor diferite, numite adesea „erezii”. Asumând misiunea religios-morală a combaterii acestor viziuni eretice (în general, despre Divinitate), teologii consideră că doar astfel vor păstra adevărata credință într-o stare de nepervertire. În această paradigmă, se poate argumenta o perspectivă conform căreia, spre deosebire de ereziile primelor secole creștine, a căror temă centrală este ideea de Divinitate (erezii antitrinitare, erezii hristologice etc), cea mai răspândită erezie a epocii noastre, naționalismul religios, este o erezie atât din punct de vedere teologic (Dumnezeu este înțeles în mod incorect, anume ca Autor al segregării și polarizării), cât și antropologic (prin negarea monogenismului, a principiului biblic despre fraternitatea dintre toți oamenii, pe baza unității lor ontologice și a diferențelor interpersonale care fac din oameni persoane create după chipul Divinității). Și dacă această variantă rezistă în fața criticilor, atunci creștinii – publicul-țintă al propagandiștilor naționalismului religios – sunt primii datori să ia atitudine împotriva acestei ideologii: nu doar pentru apărarea democrației liberale, ci și dintr-un motiv pur religios (datoria combaterii unei erezii).


Rezumând ideile exprimate mai sus, putem conchide că naționalismul religios este nu doar o ideologie contrară democrației și tuturor valorilor liberale, ci și o erezie, o concepție fundamental incompatibilă cu principiile dogmatice și etice ale marilor religii universaliste, în particular ale creștinismului, pornind cel puțin de la următoarele temeiuri teologico-filosofice:
-Naționalismul religios, utilizat în contexte politice (electorale) este o formă flagrantă de instrumentalizare a credinței, aceasta nemaifiind văzută ca scop în sine, ci doar ca mijloc în vederea îndeplinirii unor interese telurice, derizorii.
-Naționalismul religios constituie o negare indirectă a caracterului unic și trinitar al Divinității – principiu paradoxal și indispensabil teologic, pe baza lui fiind clădit întregul edificiu metafizic, dogmatic și etic creștin. Precum argumenta teologul și filosoful grec contemporan Christos Yannaras, afirmația biblică „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan4: 16) trebuie înțeleasă într-o cheie hermeneutică potrivit căreia Dumnezeu nu doar are iubire (în accepțiune morală) față de creația Sa, ci El „este iubire”, ontologic și din eternitate, prin însuși caracterul Său tripersonal. (4)

Acest tip de naționalism este o erezie inclusiv prin pervertirea principiilor antropologiei creștine, potrivit cărora toți oamenii sunt frați, în unitate ontologică și cu deosebiri ipostatice, având o demnitate egală și inalienabilă prin calitatea lor de ființe personale și create după chipul lui Dumnezeu (Cel unic ființial/ ontologic, dar nu și monopersonal).

– Din perspectivă eshatologică, persoanele umane poartă inalienabil, în însăși natura lor, vocația eternității, astfel încât patria cea definitivă nu este aici, în planul existenței spațio-temporale, ci în cel al veșnicei vieți în libertatea spirituală fără sfârșit.
-Din perspectivă etică, naționalismul în general (inclusiv cel religios) are drept repercusiune escaladarea unor atitudini contrare celor mai elementare valori și principii etice universale. Ducând la ură, desconsiderare, discriminări ori chiar crime și războaie, naționalismul nu poate fi niciodată compatibil în vreun mod cu valorile creștinismului și nici cu ale altor mari tradiții spirituale, oricâte sforțări intelectuale ar întreprinde propagandiștii naționaliști pentru a ne convinge de contrariu.
În plan social-politic, asumarea naționalismului religios pervertește dramatic relația dintre Biserică și stat, într-un mod extrem de nociv amândurora: Biserica este instrumentalizată și își pierde autonomia față de stat (pierzând, așadar, inclusiv curajul mărturisirii, specific misiunii sale), iar statul încetează de a-i mai reprezenta în mod egal pe toți cetățenii, indiferent de credințele lor (așa cum trebuie să fie într-un stat democratic).
-Și, în sfârșit, într-o epocă a globalismului, a libertății de a traversa întregul glob ori chiar de a zbura în spațiul cosmic, în contextul marilor progrese științifice și tehnologice (mai explozive și fascinante decât oricând), a rămâne naționalist este nu doar neetic, ci și aberant, desuet, bizar, dovedind neadaptare la o realitate atât de evidentă a vremii noastre: aceea că națiunile pure (în caz că ele vor fi existat vreodată) au dispărut complet, fiecare dintre noi putând asuma, în special în lumea democratică, calitatea de cetățean al lumii, membru al omenirii, locuitor al unei planete pe care suntem datori s-o protejăm ca pe adevărata noastră patrie.

Bibliografie:

(1) Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848, apud Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, traducere de Pr. Prof. Ioan Buga, Editura Christiana, București, 1993

(2) Frumoasa exprimare îi aparține Pr. Prof. Daniel Benga, Metodologia cercetării științifice în teologia istorică, Editura Sophia, București, 2005, p. 23

(3) Epistola către Diognet, în Scrierile Părinților Apostolici (colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1), traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995

(4) Christos Yannaras, Libertatea moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, București, 2004

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

Alte Articole