O dată cu prima conferință Language Matters, #1 Mândru că sunt român!, am lansat provocarea tinerilor de a se alătura Cercului de mentoring Language Matters și de a realiza un eseu relevant pentru tema curentă și pentru filosofia acestei platforme. Cele mai bune eseuri au fost analizate de invitații Language Matters și vor fi publicate zilnic, în perioada următoare.
„Volumul imens de informaţii pe care îl primim în fiecare zi şi, de asemenea, multitudinea de surse de unde acestea provin ne pun, de cele mai multe ori, în dificultatea de a alege adevărul. Tindem să asimilăm date, iar concluziile la care ajungem deseori sunt nefondate dat fiind că nu verificăm veridicitatea nici a surselor, nici a informaţiilor primite. De aceea, conferinţele organizate de Language Matters, împreună cu invitaţii aduşi în cadrul acestora, sunt un real ajutor pentru a înţelege importanţa pe care o are trecerea informaţiilor primite printr-un filtru propriu, dar mai ales, printr-o exhaustivă cercetare pentru a şti dacă ceea ce am aflat este adevărat sau nu. Astfel, conferinţele pe care Language Matters le desfăşoară sunt o oportunitate pentru a învăţa cum să descoperim acurateţea informaţiilor, însă şi pentru a ne dezvolta gândirea critică şi capacităţile de interpretare şi sintetizare.”, spune Paula Marin.
Paula Marin este absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, specializarea Comunicare şi Relaţii Publice, în prezent doctorand la Şcoala Doctorală a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, Specializarea Studii Culturale. Cercetarea întreprinsă ce stă la baza lucrării doctorale, intitulată Imaginea românilor în percepţia hispanicilor. Un studiu imagologic, face ca interesul său să se îndrepte spre cultura şi mentalitatea poporului român, prin interpretarea evoluţiei acestora, dar şi prin compararea lor cu cele ale altor popoare.
NAŢIONALISM, INDIVIDUALISM ŞI MIGRAŢIE – INAMICI SAU ELEMENTE COMPLEMENTARE? ROMÂNII DIN SPANIA
După o perioadă în care românii au experimentat nu doar limitări sociale şi economice, ci şi de mobilitate, odată cu instaurarea democraţiei în România, libertatea acestora de a se deplasa în exteriorul ţării a devenit un subiect excelent de cercetare, dar mai ales o oportunitate favorabilă pentru ca aceştia să aleagă o altă ţară pentru a lucra, trăi şi pentru a se dezvolta. De această oportunitate românii au profitat constant şi îndelung. De aceea, democraţia a însemnat atât libertate de exprimare, o deschidere către modernizare, cât şi ocazia perfectă pentru români de a alege ca o altă societate să le fie „casă”. Întrebările pe care noi, cei rămaşi în ţară, şi pe care specialiştii le adresează în studiile şi cercetările lor pun în lumină nivelul de naţionalism şi, implicit, de individualism al emigranţilor români. Oare plecarea lor reprezintă o lipsă de iubire de patrie, lipsă de interes faţă de soarta ţării natale sau alegem să ne raportăm la ceea ce cercetătorii ne aduc mereu în prim plan în analizele lor, şi anume motivele economice şi sociale ce stau la baza migrării masive a românilor? Dat fiind că întrebările în acest sens se pot multiplica sau chiar pot deveni mai complexe, deci, mai complicate, în continuare se va încerca clarificarea acestor dileme.
Cuvinte cheie: români, naţionalism, individualism, migraţie
Naţionalism – semnificaţie şi manifestări
„Naţionalismul e o pornire a omului legată de patria lui, care însă poate scăpa oricând de sub control şi să se umple de alt conţinut. Naţionalist a fost şi profesorul Iorga, naţionalişti au fost şi legionarii care l-au ucis. Unde e deosebirea? Noi ne dăm seama unde e – dar cuvântul ăsta e ca apa, ia orice formă. Şi aşa sunt multe cuvinte pe care le folosesc oamenii politici” – Regele Mihai al României[1]. Pornind de la interpretarea şi semnificaţia dată de Regele Mihai al României, naţionalismul pare a fi iubirea de ţară care, aplicat sub formă exagerată, poate genera prejudicii ţării înseşi.
Dacă ne îndreptăm privirea spre alte semnificaţii, observăm că se optează cu precădere spre o primă definire a noţiunii de naţiune pentru a ajunge la cea de naţionalism. Specialiştii în domeniu consideră totalmente necesară explicarea naţionalismului prin conferirea unui înţeles conceptului de naţiune şi, astfel, regăsim în lucrările de specialitate mai multe definiţii. În ideea de a păstra o imagine relativ recentă a concepţiei de naţiune, se consideră că secolul al XVIII-lea este perioada în care acest termen a primit o semnificaţie concretă. Aceasta este considerată un produs al activităţilor şi discursurilor politice prin care s-a pus accentul pe specificitatea şi trăsăturile identitare ale unei naţiuni (Thiesse, 2000:7). În contextul dat, limitându-ne la spaţiul european, actorii politici ai vremii, cu scopul de a-şi apăra teritoriile şi integritatea acestora, au apelat la influenţarea popoarelor pe care le conduceau prin inculcarea unei atitudini naţionaliste. În acest mod a luat naştere acel naţionalism care astăzi, la nivel global, este considerat un aspect negativ, iar aplicarea lui este văzută ca o modalitate de respingere a alterităţii. Întorcându-ne la perioada înfloritoare a burgheziei, istoricii ne expun un discurs politic naţionalist, prin care se stipulează libertatea ca principal factor de a-l ţine la distanţă pe străin. (Hallet, 1945:5-10). Poate că acesta a şi fost punctul culminant în care naţiunile, pentru a-şi apăra libertatea mult promovată, s-au îndepărtat unele de celălalte. Se prea poate ca, prin apărarea libertăţii lor, naţiunile însele, din spirit naţionalist, să fi condus spre înfruntările fizice, sociale şi economice din următoarele secole.
În vederea susţinerii ideii conform căreia alteritatea reprezenta pericolul principal al dezintegrării unei entităţi, naţionalismul susţinut de conducători a generat negarea oricărei apartenenţe universale a naţiunilor. Fiecare se reprezenta pe sine şi avea propria origine şi dezvoltare, fără a recunoaşte moştenirea genetică, socială şi culturală pe care istoria umanităţii o evocă.
Cu toate acestea, anumiţi cercetători care şi-au concentrat atenţia asupra acestui subiect al naţionalismului, chiar dacă în marea lor majoritate l-au încadrat în categoria factorilor nocivi ai unei societăţi, au existat şi excepţii sau, mai bine zis, s-a încercat un soi de găsire a unei soluţii pentru ca naţionalismului să i se schimbe imaginea negativă. În acest sens, sociologul Mihai Ralea susţinea în 1937 că „Sarcina cea mai urgentă constă în a normaliza situaţia, împăcând naţionalismul cu celelalte virtuţi umane în care omenirea cultă crede ca într-o religie”[2]
Odată cu trecerea timpului, naţionalismul a accentuat caracterul individualist al naţiunilor. S-ar putea afirma, de asemenea, că individualismul din secolele ce au urmat era unul, dacă se permite, colectiv. Mai precis, de pildă, în secolul al XIX-lea, ideea de naţionalism susţinător absolut al individualismului, se referea la individ sub formă colectivă. Cu alte cuvinte, individul se identifica doar cu naţiunea din care făcea parte, separarea de aceasta transformându-l intr-o entitate fără importanţă sau putere (Rădulescu-Motru, 1936:42-43).
Românii şi naţionalismul (împreună cu individualismul) acestora, spun specialiştii, au fost în deplină simbioză doar atunci când acţiunea de aplicare a ideologiei s-a realizat într-o colectivitate. Cu alte cuvinte, s-ar putea afirma că moştenirea mentală şi culturală de apartenenţă la un grup pe care am menţionat-o mai sus şi-a făcut simţită prezenţa şi în crearea şi dezvoltarea poporului român. Mai pe larg, românului i-a plăcut întotdeauna să-şi apere ţara şi să o susţină doar atunci când a fost sigur că toţi ceilalţi luptă pentru aceeaşi cauză. Altfel vorbind, românul pare-se că nu are curajul să înceapă şi să înfrunte situaţii conflictuale, indiferent de natura lor, dacă nu simte că toţi actorii societăţii din care face parte au acelaşi interes (Rădulescu-Motru, 1999:37-38).
În cazul României, individualismul a devenit pentru specialiştii în sociologie una dintre trăsăturile principale ale mentalităţii poporului român. Mai mult, naţionalismul, creatorul principal al individualismului, a primit din partea sociologilor şi a filosofilor denumirea de românism. Bineînţeles, celelalte popoare şi-au ales şi ele o denumire distinctivă pentru a-şi exprima naţionalismul. Aşadar, naţionalismul dimpreună cu individualismul popoarelor a fost creat şi implicat nu doar la nivel mental, ci şi la nivel terminologic.
Ne întrebăm, de multe ori, oare de ce această trăsătură este cea care, multă vreme, ne-a creat imaginea de popor solitar şi impenetrabil, deci egoist din punct de vedere relaţional cu alte naţiuni şi etanş în faţa legăturilor internaţionale. Istoria naţiunii noastre ne ajută să ne înţelegem propriul defect, nejustificându-l însă. Numeroasele popoare care ne-au călcat teritoriul de-a lungul secolelor, obiceiurile şi influenţele pe care cuceritorii şi asupritorii străini ni le-au impus veacuri întregi şi, deci, nevoia noastră de a ne apăra originea şi identitatea, sunt factorii care l-au determinat pe român să fie naţionalist şi, cu precăderere individualist (Drăghicescu, 1996:341-350). La toate acestea, de dată mai recentă, se adaugă limitările de contact cu exteriorul impuse de către regimul comunist în ultimii ani ai secolului XX.
Este de înţeles că cele prezentate mai sus sunt concepţii şi interpretări ale mentalului românesc din secolele trecute, dar este benefic să le amintim pentru a putea observa dacă există un progres al mentalităţii româneşti care să fie în concordanţă cu mentalitatea globală de astăzi. Mai mult, rememorarea originilor naţiunii noastre, dar mai ales a parcusului acesteia, ne oferă posibilitatea de a putea identifica nivelul dezvoltării noastre sociale, economice şi culturale.
Dar oare ce putem folosi în favoarea noastră pentru a ne lepăda de această imagine? Care sunt acţiunile pe care românii le-ar putea întreprinde pentru a ieşi de sub stigmatul poporului fără deschidere către exterior? S-a înregistrat vreun progres în acest sens în cele trei decenii şi jumătate de la instaurarea democraţiei?
Migraţia în România democrată. Românii din Spania – statistici şi motive
Pentru a nu crea o prezentare mult prea amplă şi cu scopul de a evita repetarea noţiunilor pe care le putem regăsi în studiile de specialitate, nu vom explica aici fenomenul migraţional, nici prin definirea lui, nici prin vreo incursiune istorică asupra lui. Cunoaştem deja semnificaţia migraţiei, dar mai ales desfăşurarea acesteia la nivel mondial, dar şi repercursiunile sale.
Obiectul studiului de faţă este migrarea românilor, în principal valurile migraţionale din momentul în care România a devenit o ţară democrată. Din statisticile realizate de-a lungul vremii, observăm că în primii 10 ani de democraţie, românii au optat pentru emigrarea în mai multe ţări europene, printre care Germania, Irlanda, Ungaria şi Italia, doar că, ulterior, aceştia şi-au schimbat destinaţia. Începând cu anii 2000, majoritatea migranţilor români au ales, cu precădere, Spania şi Italia ca ţări gazdă.[3]
Condiţiile permisive pe care guvernul Spaniei le-a impus de la început în câmpul muncii, le-a orferit românilor ocazia să spere că în peninsulă îşi vor îmbunătăţi situaţia financiară care în ţara natală, imediat după căderea comunismului, era foarte precară. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, numărul de imigranţi români în Spania şi-a atins în 2012 apogeul, ajungând la aproape 800.000, iar în 2022, Institutului de Statistică din Spania ne prezintă cifra de aprox. 600.000 de migranţi români.[4]
Consultând literatura din domeniu, se observă existenţa a numeroase motive pentru care oamenii au luat decizia de a se dezvolta pe un teritoriu străin. În cazul românilor, motivul principal pentru care şi-au părăsit ţara de origine a fost şi încă putem spune că este de natură financiară. După instaurarea democraţiei şi în urma reformelor aduse de guvernele de după Revoluţia din 1989 – deprecierea leului şi intrarea economiei ţării în recesiune în 1997 – i-a determinat pe români să-şi părăsească ţara pentru a căuta o anumită stabilitate financiară. Astăzi, iluzia unui salariu mai bun decât în România încă îi determină pe aceştia să caute în ţări străine posibilitatea de a obţine câştiguri cât mai mari.
Dacă aruncăm o privire în sens mai larg referitor la motivele emigrării românilor în Spania, observăm mai mulţi factori ce i-au determinat să aleagă peninsula ca noua lor societate. Bineînţeles, aceste aspecte sunt secundare, principalul motiv fiind cel de natură financiară, însă sunt decisive pentru o schimbare atât de radicală a vieţii ca cea de a numi „acasă” un teritoriu străin. Întâlnim, astfel, dezamăgirea românilor faţă de politica ţării natale, impresia unei incapacităţi de dezvoltare personală şi socială, dar şi incomoditatea produsă de clima din România în anotimpul rece.
Ulterior, după primele fluxuri de migranţi români care s-au stabilit în Spania, au urmat fluxurile de migranţi formate din rudele şi prietenii celor care erau deja plecaţi. Aici, motivul emigrării constă în dorinţa de a-şi întregi familia.
În prezent, după cum spuneam mai sus, în Spania se mai află aproximativ 600.000 de români, majoritatea dintre ei locuind în peninsulă de la începutul anilor 2000. Iniţial, presa din Spania părea să aibă ca principal scop denigrarea românilor, asimilându-i cu nişte infractori. Astăzi comunitatea spaniolă îi primeşte pe români în rândul antreprenorilor şi al nivelurilor de sus ale societăţii.
De aceea, este justă întrebarea ce ar putea surveni, şi anume, cum s-au integrat românii atât de bine în comunitatea spaniolă?
Mai jos enumerăm câteva aspecte explicative pentru întrebarea de mai sus:
- Limba română şi limba spaniolă – ambele sunt limbi latine, similare, de aceea românii au capacitatea de a învăţa limba spaniolă cu facilitate, astfel încât să poată comunica atât în societate în general, cât şi în mediul profesional, în particular. Aici se adaugă şi boom-ul telenovelelor latino-americane de la începutul anilor 2000, producţii de televiziune pe care majoritatea femeilor le vizionau constant şi prin intermediul cărora reuşeau să înveţe la nivel elementar limba spaniolă.
- Latinitatea ambelor societăţi – se cunosc rădăcinile latine atât a românilor cât şi a spaniolilor, lucru care face să existe asemănări culturale între cele două popoare (de exemplu: ospitalitatea, veselia, spiritul gregar, emotivitatea etc.).
- Religia creştină – chiar dacă spaniolii, în marea lor majoritate, sunt catolici, iar românii ortodocşi, baza creştină a ambelor religii aduc în comportamentele, tradiţiile şi obiceiurile ambelor popoare elemente similare.
Acţiuni de integrare a comunităţilor de români în spaţiile spaniole
Cele mai mari comunităţi de români se regăsesc în marile oraşe ale Spaniei, precum Madrid, Barcelona, Valencia şi alte asemenea.
Pe parcursul creşterii numărului de imigranţi, în peninsulă s-au creat comunităţi de români ce au generat nu doar un spaţiu multicultural, ci i-au dat spaţiului şi caracter intercultural, prin acceptarea şi adoptarea de către gazde a culturii române. Interculturalitatea s-a creat prin detalii culturale şi sociale, precum gastronomie sau tradiţii, dar şi la nivel instituţional, prin îngăduirea românilor de a-şi construi biserici ortodoxe, magazine cu specific românesc, dar mai ales instituţii culturale unde se promovează cultura şi literatura română.
Institutul Cultural Român din Madrid, de pildă, este una dintre instituţiile care promovează în mod constant cultura şi literatura română.
La nivel cultural, putem observa diversitatea domeniilor culturale faţă de care acesta îşi arată interesul, şi anume teatru, muzică, dans, film, tradiţii şi obiceiuri. Cu scopul de a promova cultura română, sunt organizate diferite evenimente, fiind adresate în special comunităţii spaniole, dar şi celei române, cu scopul de a alina dorul de casă şi de a simţi aproape o parte din patria natală.[5]
La nivel lingvistic, limba română este şi ea promovată de aceeaşi instituţie, cu sprijinul neîntrerupt al instituţiilor spaniole în materie. Astfel, s-a realizat traducerea în limba spaniolă a mai multor opere literare ale autorilor români, atât clasici, cât şi contemporani. De pildă, operele lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Luca Caragiale, Camil Petrescu, dar şi ale lui Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Nora Iuga, Horia-Roman Patapievici se regăsesc traduse în limba spaniolă pe rafturile librăriilor din marile oraşe ale Spaniei.
La nivel spiritual, comunităţile românilor de pe teritoriul iberic se bucură de liberă organizare a sărbătorilor ortodoxe, în spaţiile închise (restaurante, baruri etc.), dar şi în aer liber (parcuri, terase ş.a.m.d). Cu suportul primăriilor, dar şi a comunităţii spaniole, românii se pot bucura de o sărbătorire a celor mai importante zile din calendar, simţindu-se astfel acceptaţi şi total integraţi în societatea gazdă.
La nivel educaţional, existenţa bibliotecilor româneşti în marile oraşe ale Spaniei ne demonstrează încă o dată că românilor li s-a permis crearea unui ambient perfect pentru dezvoltarea intelectuală. Prima bibliotecă cu literatură română din Spania s-a deschis în anul 2004, în Madrid, iar ultima a fost inaugurată în 2022, în provincia Alcalá de Henares. Fondatorii acestor biblioteci au beneficiat de sprijinul integral din punct de vedere politic, economic şi social din partea autorităţilor spaniole.
Concluzii
Prin urmare, urmărind cele precizate anterior şi aducându-le într-un context de comparare şi interpretare, în ceea ce îi priveşte pe români, există un progres mental, cultural şi social.
Există multe opinii care susţin că plecarea românilor din ţara natală pentru a produce bani şi pentru a se dezvolta pe un teritoriu străin este un soi de trădare a propriei patrii. Naţionalismul care odinioară era subiectul preferat al societăţilor şi individualismul generat de naţionalismul dus la extrem şi-au schimbat direcţiile de acţiune odată cu libertatea de circulaţie şi de exprimare. Se poate afirma inclusiv că migraţia, deşi la început a fost utilizată pentru scopuri pozitive, imaginea migrantului a fost una negativă. Această imagine a fost creată de cei rămaşi în urmă, de cei care au plecat, prin comportamentul unora dintre ei, dar şi de noile societăţi în care au ajuns.
Aşadar, s-ar putea afirma că naţionalismul şi individualismul s-au manifestat de ambele tabere, imigranţi şi gazde, dar aplicarea extremă a acestora s-a estompat odată cu modernizarea societăţilor şi, totodată, împreună cu promovarea comportamentelor tolerante. Cu alte cuvinte, societăţile au fost „educate” pentru a convieţui, spre deosebire de secolele anterioare în care alteritatea reprezenta un pericol pentru integritatea unei naţiuni şi era tratată ca atare.
Românii, aşa cum au fost descrişi anterior de sociologi, au compus multă vreme o societate închisă, ermetică faţă de pătrunderea străinilor în ea. Doar că, dacă ne uităm cu atenţie la comportamentele de astăzi, vedem că românii nu doar tolerează prezenţa străină în viaţa lor, ci se îndreaptă către ea şi o aleg ca viitor companion al dezvoltării lor culturale, sociale şi intelectuale. De aici reiese şi numărul mare de migranţi şi putem afirma că migraţia a devenit oarecum inamicul naţionalismului şi, implicit, al individualismului.
Şi spre a finaliza, merită menţionat şi faptul că emigrarea a fost un fenomen generat de o situaţie specifică, complicată şi nefavorabilă din ţara natală, nu doar în cazul românilor, ci în cazul tuturor populaţiilor migratoare. Prin urmare, deplasarea către alte zone nu poate semnifica negarea originii, lipsa de respect sau iubire faţă de propria patrie, ci se poate considera şi tinde să pară a fi un bun proces de dezvoltare intelectuală şi culturală capabil să ducă la o convieţuire armonioasă a naţiunilor.
BIBLIOGRAFIE:
- DRĂGHICESCU, Dumitru, Din psihologia poporului român, Ed. Albatros, Bucureşti, 1996.
- HALLET, Edward, Nationalism and After, Macmillan, Londra, 1945.
- RALEA, Mihai, Fenomenul românesc, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997.
- RĂDULESCU-MOTRU, Constantin, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.
- RĂDULESCU-MOTRU, Constantin, Psihologia poporului român, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.
- THIESSE, Anne, Construirea identităților naționale în Europa în secolele XVIII-XX, Polirom, Iași, 2000.
WEBOGRAFIE:
- https://www.revistasinteza.ro/modele-ale-nationalismului-romanesc
- http://download.gsb.bund.de/BIB/global_flow/
- https://es.statista.com/estadisticas/472512/poblacion-extranjera-de-espana-por-nacionalidad/
- https://www.icr.ro/cauta/ICR+Madrid
[1] Regele Mihai al României citat de Sorin Mitu în articolul Model ale naţionalismului românesc (de la naţionalismul pinguin la naţionalismul zombie), publicat revista online „Sinteza” la data de 07.16.2016. https://www.revistasinteza.ro/modele-ale-nationalismului-romanesc [accesat la data de 13.04.2024]
[2] RALEA, Mihai, Fenomenul românesc, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 340.
[3] http://download.gsb.bund.de/BIB/global_flow/ [accesat la data de 14.04.2024]
[4] https://es.statista.com/estadisticas/472512/poblacion-extranjera-de-espana-por-nacionalidad/ [accesat la data de 14.04.2024].
