Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

Limbaj şi judecată morală. Studiu – Zone of Interest, de Jonathan Glazer

Am văzut recent filmul lui Jonathan Glazer, Zone of Interest. Este povestea vieții domestice a familiei lui Rudolf Höss, comandantul lagărului de concentrare şi exterminare, Auschwitz. Casa în care locuieşte familia este situată în imediata vecinătatea a lagărului. Vedem cum soția şi copiii lui Höss trăiesc ca într-un paradis, în grădina cu piscină şi flori de toate culorile. Vedem fețele fericite şi lipsite de griji ale copiilor ce se joacă. Peste toate acestea planează prezența şi privirea soției comandantului. Mereu imperturbabilă, stăpânind orice situație cu un calm placid, aceasta ne apare total absorbită de grijile domestice, de administrarea gospodăriei.

Din lagărul ce se află la câțiva metri de casa familiei nu auzim decât zgomote. Vedem fumul de la crematoriile în care prizonierii deportați sunt uciși. Nu vedem fețele deținuților, nu le auzim vocile, nu le vedem mişcările, mizeria, frica, condiția la care au fost reduşi. Nu vedem decât un zid greu, ca o plapumă sufocantă de zăpadă, indiferent şi impenetrabil. Filmul ne dă de înțeles că soția lui Höss este conștientă de ceea ce se întâmplă în imediata vecinătate a existenței sale idilice şi paşnice. O vedem încercând o superbă haină de blană, cu siguranță o haină ce a aparținut uneia dintre victimele ucise la Auschwitz. Vedem câțiva deținuți ce aduc provizii pentru cămara casei sau, mai degrabă, le ghicim statutul, după mişcările obosite, hăituite, flămânde. 

Soția lui Höss nu este neştiutoare, ea este însă indiferentă, insensibilă, ca şi zidul ce desparte paradisul de iad. Chiar şi copiii ştiu, undeva în subconştient, despre inumanitatea ce se întâmplă în prispa casei lor, o simt, o aud, o dibuiesc cu întreaga lor ființă. Aceasta se întâmplă însă noaptea când totul devine mai greu de separat, când întunericul pare să aducă ființele Pământului mai aproape unele de celelalte, până şi călăii de victime printre alții. Și totuşi, pe parcursul întregului film, nimeni nu pomeneşte un cuvânt despre ceea ce se întâmplă la numai doi paşi. 

O întrebare ce nu mi-a dat pace privind filmul a fost cum este posibil să trăieşti atât de senin, atât de scufundat în propria-ti viață când ştii foarte clar despre suferința, despre tragedia ce are loc la doi paşi de tine, de oaza ta de fericire domestică. Este familia lui Höss o familie de monştri? Este soția lui Höss o prezență demonică? Imaginea pe care o vedem este ‘inocentă’: o soție, o mamă, a gospodină ce este mereu grijulie, mereu preocupată de bunăstarea familiei, mereu atentă şi protectoare, un bun cetățean german, un model. Și totuşi…

Two women holding hands and walking on a path in a yard

Description automatically generated

Hannah Arendt ar fi caracterizat comportamentul lui Höss şi al soției sale ca pe un exemplu de “banalitate a răului.” Arendt a creat acest concept în încercarea de a înțelege, de a explica psihologia criminalilor nazişti, în particular cea a lui Rudolf Eichmann, orchestratorul “soluției finale,” a planului de exterminare a evreilor şi a altor grupuri de ’indezirabili’ din Europa de către Germania lui Hitler. Eichmann, ne spune Arendt, nu a fost un monstru, ci un om obişnuit, ca mine, cea care scrie aceste rânduri, ca tine, cel ce poate le citeşti.

Judecata lui Arendt a provocat o imensă controversă la apariția cărții Eichmann în Ierusalim, în care ea a propus această interpretare. Mulți au înțeles că Arendt îl absolvă pe Eichmann de responsabilitate. Cei incapabili să gândească, să judece moral precum Eichmann sunt cei ce banalizează răul. Calificativul ‘banal’ denotă răspândirea răului în lume aidoma felului în care o ciupercă proliferează, neutru, metodic, indiferent şi totuşi cu o putere înfiorătoare de expansiune, de colonizare. 

Arendt nu îl absolvă pe Eichmann de responsabilitate. Ceea ceea face însă este să lărgească aria responsabilității. Ea ne avertizează că realitatea lumii moderne este de aşa natură că de multe ori ea facilitează lipsa noastră de responsabilitate.  În loc să judecăm cu mintea proprie, preferăm să urmăm o regulă. Aplicarea regulii se substituie astfel actului individual de gândire în context, în relație cu circumstanțe unice. 

Mai mult, dacă cei ce comit răul nu sunt monştri, ci oameni obişnuiți, dacă fiecare dintre noi are poțential abilitatea de a comite răul (deşi nu fiecare dintre noi actualizează acest potențial), atunci fiecare dintre noi are responsabilitatea de a judeca şi de a acționa în aşa fel încât să prevină banalizarea răului. 

Pe scurt, a fi moral în acest sens înseamnă a refuza să închizi ochii şi astfel să îmbrățişezi condiția de martor. Înseamnă a întrerupe curgerea vieții tale cotidiene şi a alege să spui adevărul despre ceea ce se întâmplă în fața casei tale, pe strada ta, în oraşul tău, în țara ta, poate în lume.

Dar, este oare posibil să fim mereu vigilenți, mereu insomniaci cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Cât de mult poate absorbi o ființă umană? Putem oare să rămânem mereu receptivi la toate nedreptățile şi suferința din lume? Un alt gânditor contemporan, Tzvetan Todorov, ne spune că nu putem. Fiecare dintre noi are nevoie să îşi fragmenteze şi compartimentalizeze viața într-o anumită măsură, până la un anumit punct, dacă vrem să ne menținem sănătatea mentală. Dar, și aici începe pragul omeniei, arta de a trăi moral este să ştii, să simți, să înțelegi, când această compartimentalizare devine inumană, imorală şi chiar criminală. Înseamnă să înțelegi când evenimentele ce se petrec în jurul tău îți cer să iei o poziție morală, un angajament moral.

A pile of wooden tiles with letters on a black surface

Description automatically generated

Gândim cu şi prin limbaj. Ce rol joacă limbajul în consolidarea sau, dimpotrivă, în erodarea abilității noastre de a gândi şi judeca moral? Ce rol joacă limbajul în a preveni banalizarea răului, în a preveni complicitatea noastră la proliferarea lui, indiferentă, neutră, invadatoare, ca un fenomen natural, pe care nu îl mai sesizăm, care nu ne mai revoltă, care nu ne mai spune nimic?

Arendt şi Viktor Klemperer sunt de acord că un rol important în obstrucționarea abilității de a judeca moral, de a distinge binele de rău este folosirea clişeelor, a unor cuvinte unice şi a unor structuri de propoziție ce sunt repetate la nesfarşit. Aceste cuvinte şi structuri de propoziție devin un fel de limbaj comun ce colonizeaza mințile indivizilor. El capătă o viață proprie. În final, ajunge chiar să ‘gândească’ pentru noi. 

Nu numai că acest uz al limbajului absolvă individul de obligația de a gândi cu mintea sa proprie. El creează în acelaşi timp o bulă protectoare în jurul minții. Limbajul stereotipurilor şi al clişeelor blochează accesul la realitate. În loc să ne ajute să vedem şi să interpretăm realitatea prezentă, ființa umană concretă din fața noastră, ne livrează un slogan, un răspuns prefabricat. 

Majoritatea cuvintele noastre sunt abstracții, cu diferite grade de generalitate. Evident, atunci când spun, “acest copac,” particularizez. ‘Copac’ însă este un termen generic. Cel puțin acesta este cazul cu limbile moderne. Este însă important să nu uităm că fiecare abstracție se originează într-o experiență umană concretă, într-un context experiențial în care interacționăm cu mediul înconjurător. Sursa ei este imaginația umană, o sursă, într-un fel, poetică. Facem cuvintele, le bricolăm, în încercarea continuuă de a răspunde lumii din jurul nostru, de a surprinde, de a captura şi reține abundența ființei.  Aceasta însă, ne spune Paul Feyerabend în cartea sa, The Conquest of Abundance. A Tale of Abstraction versus the Richness of Being, depăşeşte şi va depăşi mereu capacitatea abstracțiilor noastre de a o reda, de a o articula, de a o cuprinde.

Aceeaşi Arendt argumentează că în lumea modernă ne aflăm într-o situație în care suntem obligați să gândim fără repere. Arendt o numeşte “gândirea fără balustrade.” Într-o lume în care tradițiile şi-au pierdut în mare măsură autoritatea, în care, cum ne previne Erich Fromm, individul este deopotrivă liber şi singur, izolat, suntem într-o situație în care trebuie să decidem de multe ori noi înşine standardele după care judecăm. Mai mult, vor fi situații în care va trebui să găsim noi înşine limbajul pentru a interpreta, înțelege şi judeca. De multe ori, este de asemenea posibil ca experiența noastră, chiar şi cea a societății în care trăim, să nu ne fi pregătit pentru a decodifica şi evalua noi evenimente, cursuri noi ale realității înconjurătoare. În astfel de momente suntem chemați să devenim creatori. În astfel de momente ni se cere imaginație, capacitatea de a citi contextul.

Sensurile acestei imaginații sunt multiple. Nu este vorba doar de o imaginație creatoare. Dar şi de o imaginație ce se exercită ca sensibilitate, ca empatie pentru cealaltă ființă umană. Vorbim aici de capacitatea de a ne pune în locul celuilalt. Este de asemenea vorba despre imaginație ca memorie, imaginația ce face trecutul prezent din nou. Îl re-prezintă. Vorbim aici despre capacitatea şi responsabilitatea de a nu uita, de a nu crede, precum membrii familiei Höss, că odată acasă, am lăsat în spatele nostru în mod decisiv, absolut, cu ușa pe care am închis-o, şi realitatea faptelor noastre. Acestea continuă să ne urmeze. După cum ne arată filmul lui Glazer, noaptea este timpul vulnerabilității. Ea este timpul în care întunericul dizolvă compartimentalizările, fragmentarea, în care ne aduce mai aprope unii de alții, în care ne deschide, în pofida voinței noastre, mintea şi sufletul la prezența, la suferința celuilat, fie ea şi una şoptită şi umbratică. 

A poster for a movie

Description automatically generated

Zona de interes, un film de Jonathan Glazer.

Arendt defineşte actul de a gândi ca pe un dialog al meu cu mine însumi. Aceasta se numeşte conştiință. În solitudine (nu în singurătate, în care sunt izolat, părăsit de ceilalți) am ocazia de a deveni partnerul meu de conversație şi martorul acțiunilor mele. Solitudinea îmi dă răgazul şi pacea să deliberez cu mine însumi deoarece acum devin doi într-unul. În acest dialog, mă văd cu ochii celuilalt, din perspectiva lui. Desigur, acest mod de vizualizare implică o anticipare a consecințelor pe care actul meu le-ar avea asupra celuilalt. Celălat devine măsura faptelor mele (ce ție nu-ți place altuia nu-i face) şi testul imaginației mele, al puterii mele mentale de a vizualiza modul în care acțiunile mele vor afecta lumea în care trăiesc, viețile celorlalți, viitorul. 

Mai mult, devenind propriul meu interlocutor, nu numai că învăț să exist în afara propriului ‘eu’ (un exercițiu anti-narcisist) dar, în acelaşi timp, învăț să îl văd pe celălalt ca pe un subiect, un om ca şi mine. Astfel el încetează să mai fie doar un strigăt anonim, o umbră în noapte, un gest ignorat, fulgurant, efemer. El nu mai poate fi atât de uşor depersonalizat deoarece devine o față, o privire umană, o pereche de ochi ce mă privesc înapoi, ce mă angajează moral, ce mă obligă la o decizie morală. 

În acest dialog cu mine însumi, care este actul de gândire, limbajul joacă un rol esențial. Un limbaj bogat, divers mă va ajuta mereu să portretizez şi să interpretez acțiunile mele şi ale altora, lumea înconjurătoare într-un mod ce are şanse mai mari de a le capta diversitatea, particularitățile, nuanțele. Umanioarele sunt o sursă fundamentală, dătătoare de viață pentru bogăția acestui limbaj. Literatura, istoria, filosofia, artele sunt toate surse ce ne stimulează, ne sporesc, şi rafinează imaginația şi sensibilitatea şi astfel puterea de a gândi.  

Un limbaj bogat, o imaginație vastă mă ajuta nu doar să îmi analizez şi înțeleg mai bine comportamentul şi motivațiile lui. Mă ajută în acelaşi timp să îmi înțeleg mai bine semenii, în existența lor concretă, vie, schimbatoare, cotidiană, de ființe în carne şi oase ca mine, deopotrivă vulnerabili şi puternici. Pe scurt, acest limbaj mă va ajuta să îl întâlnesc pe celălat, vecinul meu, concetățeanul meu, imigrantul, străinul, într-un mod direct, nepremeditat, nedistorsionat de clişee şi sterotipuri, de cuvinte cheie şi structuri propoziționale ‘gândite’ pentru mine şi servite de o voce ‘colectivă’ ce le repetă la nesfârşit, monoton şi fanatic. 

Capacitatea de a gândi (dialogul cu mine însumi) şi judecata morală necesită de asemenea un limbaj ce nu anulează existența celuilat individ în concretețea, vivacitatea şi chiar inefabilul ei, în adresabilitatea ei constitutive, a celui care eşti ‘tu’. Pentru a evita această suspendare a lui ‘tu,’ trebuie să ne ținem departe de a reduce ‘eu’ la ‘noi,’ la un colectiv (noi, românii, noi, americanii) ce riscă să devină autoritatea anonimă din spatele unui limbaj clişeu. Trebuie, de asemenea, să ne ținem departe de narcisism, de tentația de a reduce întregul univers la ‘eu.’ 

Scriitorul norvegian Karl Ove Knausgaard observă în volumul al şaselea al romanului său Lupta mea, că Lupta mea, cea scrisă de data aceasta de Hitler, nu conține nici un cuvânt ‘tu,’ numai ‘eu” sau ‘noi.’ Lipsa cuvântului ‘tu’ denotă o impotență lingvistică şi mentală. Vorbim aici de incapacitatea de recunoaşte existența şi exigența individului concret, viu, ce se află în fața mea, pe care îl adresez acum şi aici, cel care mă priveşte înapoi acum şi aici, cel care mă adresează, mă interpelează acum şi aici. Acest gol, vid în universul lingvistic şi moral face posibilă transformarea cuvântului ‘ei,’ ungurii, chinezii, evreii, arabii, întru-un obiect neutru, amorf, indistinct, o generalitate monolitică, lipsită de dimensiunea umană. În ‘tu’ ne spune Kanusgaard, era decență. Într-un ei-obiect rezidă răul. 

Filmul lui Jonathan Glazer, Zone of Interest, ne arată exact acest lucru. Soția lui Höss şi toți cei ca ea au eliminat cuvântul ‘tu’ din vocabularul lor. Nu există decat ‘noi,’ rasa pură şi superioară, poporul ales, poporul unitar, sau ‘eu’, casa mea, fericirea mea, plăcerea mea, securitatea mea. Motivul pentru care există decența în ‘tu’ este că cel de lângă mine, privirea lui, ochii lui, fața lui îmi vor aminti mereu că ‘eu’ sunt ‘tu.’ Îmi vor aminti mereu de legătura ce există între noi doi, de umanitatea ce ne uneşte. În absența medierii lui ‘tu,’ care ne ajută să-i dăm chip universalului, care este în acest caz ‘umanitatea’, ‘ei’ pot foarte uşor să devină superflui, o clasă inferioară, un grup impur, o entitate eliminabilă, o realitate ce nu mă angajează moral în nici un fel deoarece ‘ei’ nu aparțin, ca şi mine, umanității. 

A painting of a person in a room with a painting

Description automatically generated
Mihaela Czobor-Lupp
Mihaela Czobor-Lupphttps://languagematters.ro/
Mihaela Czobor-Lupp predă teorie politică la Carleton College, Minnesota, Statele Unite ale Americii. Printre publicațiile sale recente se numără: Imagination in Politics: Freedom or Domination? (Lexington Books, 2014), Herder on the Emancipatory Power of Religion and Religious Education (The Review of Politics, 2017), Cosmopolitan Care în The Routledge Handbook of Cosmopolitanism Studies (ediția a doua, 2019). Articolul său, Undoing ‘East’ and ‘West’ in Orhan Pamuk’s Novels: “A Novelist’s Politics” and the Idea of Europe, este în curs de apariție în revista de specialitate College Literature. În prezent, Mihaela Czobor-Lupp lucrează la finalizarea unei cărți de memorii despre perioada comunistă în România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

Alte Articole