Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

Apartenență, identitate şi limbaj

Nu cred că greşesc dacă voi spune că trăim astăzi, cam peste tot în lume, într-o societate măcinată de frică. Un loc proeminent în panoplia fricii îl ocupă teama de străini, teama că aceştia vor lua cu asalt națiunea, țara, că vor distruge identitatea şi cultura ‘noastră.’ 

Partidele politice de dreapta câştigă teren în rândul electoratului, şi nu numai în Europa. O importantă temă a discursului politic, una care merge drept la inima multora, este cea a purității. Străinul, imigrantul, cel ce este diferit de mine şi de grupul meu, devine un contaminant, ceva impur, un factor alogen ce nu aparține corpului social şi politic ‘sănătos,’ ‘normal.’ 

În cele ce urmează aş vrea să reflectez asupra a ceea ce înseamnă ‘să fii acasă,’ să aparții, să fii cu ai tăi.

           *

Scriitorul şi gânditorul american de origine palestiniană, Edward Said işi incheie cartea de memorii, Out of Place. A Memoir, cu o concluzie radicală. Said îşi îmbrățişează starea de exilat (nevoit să părăsească, în 1948, Ierusalismul -unde s-a născut- pentru Egipt şi în cele din urmă pentru Statele Unite ale Americii) şi în-străinarea, faptul că a fost şi rămâne un om ce nu aparține pe deplin niciunui loc. 

Să nu întelegem greşit. Said este perfect conştient de faptul că exilul este o rană, o durere pe care nu ne-o dorim, o tristețe care nu se termină niciodată. A fi exilat, a fi forțat să îți părăseşti locul de naştere, lumea ta familiară, “contactul cu soliditatea şi satisfacția pământului”, ne spune Said, este o tragedie, o pierdere care ne îndoliază sufletul pentru totdeauna. Să ne gândim numai la zecile de mii de refugiați palestinieni care s-au văzut aruncați pe drumuri de războiul ce se derulează în prezent între Israel și Hamas. 

În fapt, realitatea exilului ne face cu atât mai mult conştienți de importanța şi valoarea apartenenței la un loc, a faptului de a fi acasă. De multe ori, ea ne face foarte receptivi la limbajul şi promisiunile discursului naționalist. Nevoia de a fi acasă, de a aparține unui loc, unui grup, de a nu trăi într-o permanentă stare de provizorat este profund umană. 

Greşeşte atunci Said când îmbrățişează condiția celui ce nu este niciodată pe deplin acasă, de-al locului, a celui ce este exilat, mereu înstrăinat? Nu cred. 

*

Pentru Said, experiența exilului, starea de spirit a exilatului poate să devină o sursă de energie creatoare. Ea poate să inspire o imaginație şi o sensibilitate umană capabile să resemnifice sensul apartenenței şi al faptului de a fi acasă, cu o apertură critică, dar nu lipsită de emoție şi generozitate. 

Mulți dintre noi considerăm limba maternă şi faptul de a fi acasă ca realități certe, incontestabile. Nimic mai normal. Pericolul este că această situație poate foarte uşor să transforme actul de apartenență la un grup şi la o limbă în dogmă şi ortodoxie, într-o realitate rigidă al cărui sens nu îl mai gândim, nu îl mai interogăm, pe care nu mai putem să o vedem cu un ochi critic; pe scurt, un fel de idolatrie şi orbire. 

Said crede că abilitatea de a ne pune în starea de spirit a exilatului ar putea să prevină un asemenea final, unul cu atât mai periculos şi distructiv într-o lume în mişcare, o lume a migrației globale.

Exilul ne poate dezvălui, ne poate alerta la precaritatea faptului de a fi acasă într-un loc şi într-o limbă. Exilatul înțelege că faptul de a fi acasă este provizoriu. El ştie că granițele “şi barierele care ne încercuiesc în securitatea teritoriului familiar pot de asemenea să devină închisori şi să fie adeseori apărate dincolo de rațiune şi necesitate.”

Si totuşi, ne spune Said, exilatul nu renunță la ataşamente, nu le respinge, un act imposibil, de neimaginat pentru o ființă umană. Dar ceea ce el poate face este să îşi îmbrățișeze ataşamentele cu o anumită detaşare, cu o anume libertate față de tirania lor, cu o deschidere generoasă, cu o “simpatie apreciativă” pentru alte posibile ataşamente, identități, locuri, amintiri. 

Viața în exil este “o viață trăită în afara ordinii obişnuite.” În cuvintele unui alt exilat, Tzvetan Todorov, cel în exil devine “străin ‘acasă’ şi acasă ‘în străinatate.’” Nu trebuie să ne imaginăm această poziție, deopotrivă de apartenență şi înstrăinare, ca pe una necesarmente de dislocare fizică. Ea poate să fie doar o stare spirituală, o dispoziție a minții. 

Avantajul unei astfel de abilități mintale şi emoționale este că ne permite să examinăm critic, dar mișcați de un sens de simpatie, prejudecățile şi tabuurile grupului ‘nostru,’ sterotipurile şi automatismele lui de gândire şi abordare a realității, de relaționare la alte grupuri. 

În fapt, devine imposibil să spunem în mod absolut că acesta este grupul ‘nostru,’ deoarece suntem deopotrivă acasă în el şi înstrăinați de el, “în afara ordinii obişnuite.” Cel aflat într-o astfel de stare spirituală de exil există între grupuri, între culturi, uneori partajat între diferite universuri lingvistice. 

El este un mediator, un intermediar, cineva care poate să aprecieze diversitatea şi particularitatea, cineva care nu va cădea uşor pradă clişeelor şi generalizărilor grăbite şi superficiale despre alte grupuri umane, despre cultura şi modul lor de viață. 

*

Ce rol joacă limbajul în construirea realității dintr-o perspectivă ca cea a exilului, ca stare spirituală? Sensul în care voi folosi aici ideea de limbaj este unul larg. Ne construim identitățile. Ne imaginăm apartenența la un grup sau altul prin narațiunile ce ne sunt spuse, prin narațiunile pe care ni le spunem noi înşine; pe scurt, prin limbajul pe care acestea ni-l dau, ni-l procură. 

Una dintre identitățile centrale ale lumii moderne este cea națională. Națiunea este o realitate imaginată, povestită, deci construită prin limbaj şi reprezentări culturale. 

Unul dintre mecanismele centrale de construire a națiunii este cel al purificării etnice, al eliminării elementelor etnice alogene. Un rol important în acest act de purificare îl joacă separarea amintirilor, izolarea grupurilor unul de celălalt, ba chiar învrăjbirea lor. Națiunea (și nu numai cea etnică, precum cea germană, dar şi cea civică, precum națiunea americană sau cea franceză) este imaginată ca o esență, ca o realitate monolitică, pe cât posibil purificată de diversitate. Mai mult, de multe ori această modalitate esențialistă de vizualizare a națiunii este însoțită, şi nu doar în subtext, de o logică antagonistă şi dihotomică. 

Agentul principal în opera de creare a națiunii a fost statul. Acesta a înlocuit selectiv amintirile locale şi personale cu narațiuni noi care au separat în mod artificial şi uneori dureros narațiunile existente. Ca rezultat, amintirile locale au fost uitate, neglijate, împinse deoparte. Amintirile personale au devenit nesemnificative.

Foarte important de remarcat este faptul că ideea naționalistă a facilitat definirea unui loc, a unui teritoriu ca proprietate exclusivă a unui singur grup etnic. Acest monopol a făcut imposibilă conviețuirea cu narațiunile, cu amintirile altor grupuri. 

Ideea nu este de a reconcilia narațiunile şi amintirile diferitelor grupuri. De multe ori acest lucru este imposibil. Dar ceea ce contează cel mai mult este de a păstra istoriile si amintirile diferitelor grupuri într-un spațiu narativ şi deci lingvistic comun. Numai astfel poate să devină vizibil faptul că istoriile altora sunt, ca şi ale noastre, şi “ca toate narațiunile umane despre oameni la fel ca noi şi despre actul de căutare a unui cămin, a unui loc de viețuire pe care să îl împărțim cu toții.” Din această perspectivă, accentul cade nu pe diviziune, ci pe actul de a împărtăşi un spațiu de viețuire şi de a recunoaşte o nevoie umană universală, aceea de a fi acasă, de a avea un cămin. 

*

Mihail Sebastian şi Norman Manea sunt doi scriitori români evrei. In 1934 Sebastian a publicat un roman (jurnal fictiv), De două mii de ani, care a provocat un scandal imens în cultura română. Decenii mai târziu, în 2003, Manea publică Întoarcerea huliganului, o carte de memorii, de asemenea controversată în anumite medii intelectuale din țară.

Tema exilului este centrală în opera lui Norman Manea, nu pentru Sebastian, cel puțin nu în mod explicit. Amândoi scriitorii sunt însă marginali, personaje ce nu aparțin în mod absolut nici unui grup. În cuvintele lui Norman Manea, ambii sunt dizidenți, nealiniați, excluși. Această calitate are consecințe fundamentale pentru modul în care cei doi înțeleg actul de a fi acasă. 

Atât Sebastian, cât şi Manea se definesc ca români prin legătura cu un loc, prin apartenența la acesta, la geografia lui simbolică, la istoria lui, la modul lui de viață. Pentru Sebastian acesta este Bărăganul, îmbrățișat de Dunăre. Pentru Manea este Bucovina. Ambele locuri, regiuni sunt ceea ce literatura de specialitate numeşte “zone de frontieră.” Acestea sunt zone pe care crearea statelor națiune în Balcani şi în general în Europa Centrală şi de Est le-a dezmembrat în mare parte.

Zonele de frontieră sunt locuri de adâncă diversitate. Aici, viețile si memoriile diferitelor grupuri entice aflate în cuprinsul lor sunt împletite unele cu celelalte. Ele sunt imposibil de separat după logica dihotomică a națiunii, ‘noi’ şi voi,’ ‘noi’ contra ‘voastră.’

În romanul său, Sebastian se declară “un evreu, un român, şi un danubian.” Este o identitate plurală şi în acelaşi timp profund legată de un loc, ce îi aparține, ne declară el, “trupeşte, prin amintiri, prin bucurii şi prin tristeți.” Sebastian se vede pe sine ca pe “un om de la Dunăre,” născut şi crescut în Brăila, un oraş definit de “amestecul de rase,” “împărțit între greci, turci, români, nemți, italieni si englezi.”

În mod similar, Manea îşi vede identitatea ca marcată de apartenența la un loc, o identitate ce se conturează, poate niciodată în mod final, decisiv, la intersecția dintre culturi. Bucovina este locul unde familia sa “a trăit de-a lungul atâtor generații,” unde “peisajul şi oamenii, clima şi limba – toate erau ale lor.”  Bucovina este locul unde români, evrei, germani, polonezi şi ucrainieni au trăit împreună de-a lungul timpului, unde fiecare grup şi-a lăsat amprenta asupra unei culturi modelate de asemenea, în mare măsură de mentalitatea habsburgică, precum în Cernăuți, ne spune Manea.

*

Atât Sebastian, cât şi Manea înțeleg faptul de a fi acasă ca pe o experiență umană, ca pe un fapt de viață umană, ca pe un act uman de a împărtăşi cu alții bucuriile şi durerile, pierderile şi vulnerabilitățile, aşteptările și speranțele, sărbătorile şi momentele de cumpănă. 

A fi acasă devine în acest caz un act de vecinătate sau, cu o expresie mai fericită, un continuu act de învecinare, prin care străinii capătă o față, prin care ei devin oameni ca mine, ca tine, prin care ei încetează să fie doar o generalitate: ‘evreii, ‘românii,’ ‘germanii,’ ‘palestinienii.’

Mai mult, îmbrățișând o identitate plurală atât Sebastian, cât şi Manea se situează într-o poziție în care, ca Said sau Todorov, ei sunt deopotrivă diz-locați şi de-ai locului. Numai că acest fapt nu este definit printr-un act de posesie, ci printr-unul de împărtăşire şi învecinare. 

Atât Sebastian cât şi Manea se pot considera deopotrivă acasă şi înstrăinați, ataşați emoțional şi capabili de o perspectivă din afară. Poziția le permite o viziune critică asupra oricăruia dintre grupurile cărora ei le aparțin, niciodată total, niciodată fără un reziduu de alienare şi nealiniere. Această poziție este, la urma urmei, cea a unui dizident, a unuia care refuză să fie redus doar la o dimensiune, doar la o identitate, la o unică apartenență de grup şi la un grup.

Diz-locați şi înstrăinați, dar şi de-ai casei şi de-ai locului, eroii eseului meu reuşesc să rămână deschişi la prezența şi vocea străinului, să îi dea acestuia mereu o şansă de umanizare, de a dobândi o față de om. Astfel ei nu uită, aşa cum ne amintește gânditorul rus, M. M. Bakhtin, că limba națională este mereu plurală, mereu străbătută de multiple voci. 

Limba națională nu este un monolit, un bloc unitar. Dimpotrivă, ea este un dialog, al celor mai diverse voci. Ea este un dialog în care celălalt nu este niciodată un străin total, ci o voce ce mi se adresează, ce mă interpelează, ce mă provoacă, uneori mă sfidează chiar, mereu acolo şi mereu activă în orice act de auto-constituire şi identificare.

Mihaela Czobor-Lupp
Mihaela Czobor-Lupphttps://languagematters.ro/
Mihaela Czobor-Lupp predă teorie politică la Carleton College, Minnesota, Statele Unite ale Americii. Printre publicațiile sale recente se numără: Imagination in Politics: Freedom or Domination? (Lexington Books, 2014), Herder on the Emancipatory Power of Religion and Religious Education (The Review of Politics, 2017), Cosmopolitan Care în The Routledge Handbook of Cosmopolitanism Studies (ediția a doua, 2019). Articolul său, Undoing ‘East’ and ‘West’ in Orhan Pamuk’s Novels: “A Novelist’s Politics” and the Idea of Europe, este în curs de apariție în revista de specialitate College Literature. În prezent, Mihaela Czobor-Lupp lucrează la finalizarea unei cărți de memorii despre perioada comunistă în România.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

Alte Articole