Radu Hossu, activistul pro-Ucraina, ne-a mărturisit ce anume l-a determinat să se implice direct în ajutorarea poporului greu încercat încă din primele zile ale invaziei rusești și, mai mult, ne-a oferit o primă privire asupra a ceea ce el anunță a fi cartea vieții lui.
Până acum doi ani nu știam cine este brașoveanul Radu Hossu. Odată cu primii bocanci rusești care treceau granița Ucrainei întreaga planetă devenea martora unui război sângeros purtat în Europa. Țările vecine Ucrainei au sărit în ajutorul refugiaților, jurnaliștii și activiștii au pătruns în țara aflată sub asediu pentru a relata de la fața locului și pentru a duce ajutoare. Radu Hossu le-a făcut pe amândouă- a strâns bani, produse, mașini, utilaje pe care le-a dus până pe liniile frontului și a relatat de la fața locului. Eu am aflat despre toate acestea de la prietena mea cea mai bună, care locuiește în Statele Unite pentru că îl citea pe Radu pe Facebook pentru a obține informații despre invazia rusească. A inspirat oameni, a câștigat încrederea multora în social media și în presa oficială, a fost medaliat de trei ori de poporul ucrainean.
În 24 februarie 2022, scria pe Facebook: ”A început războiul!
Atacă Harkov și Kiev în momentul ăsta. Live pe CNN se aud exploziile.
Pare-se că în Kiev au lovit aeroportul!
Consilierul ministrului de interne ucrainian a confirmat că sunt lovituri de rachetă!”
Eram toți telespectatori îngroziți. Câteva ore mai târziu, revenea pe Facebook cu un anunț mobilizator: ”Sâmbătă. Ora 18.00. Prefectura Brașov. Dați going și invitați-vă prietenii!
Dacă aveti steaguri ucrainene mai bine. Dacă nu, cu mintea și sufletul alături de poporul ucrainean!” Primul lui rezumat de război a fost în 26 februarie, adică după două zile de la invazie.
”Furia. Furia pe faptul că se întâmpla un lucru injust, nedrept a fost resortul. Această furie doar a crescut cu cât au crescut atacurile împotriva civililor. Ucraina avea nevoie de susținerea noastră, a lumii civilizate, iar asta nu se putea întâmpla decât dacă liderii noștri politici vedeau că există o presiune din societate, pentru că așa funcționează politica. Indiferent dacă este vorba de un lucru bun sau rău, clasa politică în general nu reacționează din moralitate și principii, ci reacționează la stimuli electorali, cum ar fi proteste stradale, petiționări, presiuni civice. Astfel m-am gândit să organizez un marș de susținere a Ucrainei și în același timp unul care să fie împotriva războiului. Acest marș a avut parte de o prezență decentă, luând în considerare că era primul eveniment civic cu noimă care avea ca subiect ceva ce se întâmpla în afara țării. Acesta este un semnal și că societatea s-a dezvoltat pe parcursul anilor și am ieșit din paradigma protestelor pentru burtă și ziua de mâine și am intrat în rândul societăților care protestează pentru lucruri abstracte (cum a fost în anii 2017-2019, protestele pentru statul de drept) sau lucruri pe care nu le simțim direct (protestele împotriva războiului din Ucraina și pentru susținerea vecinilor noștri ucraineni).”
”Munca și interesul de a oferi informații cât se poate de corecte, consecvența și respectul față de cei care mă citesc sunt probabil lucrurile care mi-au câștigat încrederea în fața lor.”
”În Ucraina am ajuns în prima parte a lunii septembrie și am avut noroc să fiu martor ocular al contraofensivei Harkiv din 2022, poate una dintre cele mai glorioase victorii ale Ucrainei împotriva Rusiei. După ce m-am apucat să scriu ”Rezumatele de Noapte” și ele au devenit foarte citite în România, pentru că aveam mulți ucraineni refugiați aici care interacționau cu români care mă citeau, folosind Facebook Translate, Rezumatele au fost distribuite și în Ucraina. Așa am ajuns să fiu citit de Misha, soldat ucrainean de naționalitate română care la început a fost interesat doar de a-mi oferi informații de pe front, apoi mi-a cerut sprijinul pentru a ajuta civilii din localitățile eliberate din Donbas cu alimente și produse de igienă și militarii din Trupele de Apărare Teritorială cu echipamente de protecție. Așa am început și să strâng fonduri pentru Ucraina, ajungând de la cât speram atunci, 10.000 euro, la peste 700.000 de mii de euro, o sumă pe care nu mi-aș fi imaginat-o nici în cele mai frumoase vise.
Cu această sumă am reușit să duc în Ucraina echipamente, mașini, autospeciale, generatoare, tone de mâncare, ambulante, tone de haine, și am finanțat construcția unui spital militar mobil onorând sacrificiul lui Oleg Gubal – un soldat ucrainean, prieten, care a murit pe front în noiembrie 2022. Toate acestea au salvat mii de vieți și au dus la alinarea suferinței a poate chiar peste 10.000 de oameni.”
Pe Radu l-am întâlnit anul trecut în noiembrie atunci când a participat la panelul ”Narațiunile războiului- războiul narațiunilor” organizat de ”Language matters” în cadrul Aspen-GMF Bucharest Forum. Mergeam pe stradă spre locul de desfășurare a evenimentului când un grup care venea spre noi a început să strige ”Radu! Radu!” ca să ne atragă atenția. S-au îmbrățișat cu Radu cu multă afecțiune, au schimbat câteva cuvinte și s-au despărțit făcându-și promisiuni pentru o proximă revedere. Radu mi i-a prezentat pe primarul orașului Mâkolaiv (Nicolaev) și câțiva funcționari din guvernul ucrainean aflați atunci în București. Bucuria și îmbrățișările lor calde au spus mai mult despre Radu Hossu decât orice mărturie obținută în documentarea mea.
”Nu sunt un corespondent de război cu redacție puternică în spate, pentru că profesia mea este de consultant politic. Sunt acreditat în România de publicația BizBrașov, pentru care am fost Editor de Opinie pentru câțiva ani. Din momentul când am intrat în Ucraina am fost conștient că sunt pe cont propriu și mi-am asumat asta. Nu am mers acolo pentru a testa reacția de răspuns a autorităților române în caz de situații urgente. De aia m-am antrenat în România înainte să plec pentru situații previzibile de război. Voi povesti mai multe din întâmplările trăite în linia frontului în cartea pe care am de când să o scriu, altfel pentru fiecare dintre experiențele grele aș avea nevoie de câteva pagini. Ceea ce vă pot spune este că am trecut prin nenumărate baraje de artilerie, prin baraj de bombe incendiare, am avut contact cu rușii de câteva ori, am avut mașina oferită gratuit de cei de la Autonom găurită.
S-a tras înspre direcția în care mă aflam eu, în diversele localități, cu tancul, cu artilerie tractată, cu artilerie autopropulsată, cu artilerie reactivă, cu Kalashnicov, cu mortiere. Am trecut prin câmpuri despre care știam că au fost minate, am trecut cu mașina prin linia gri, dar și prin linia roșie, linia de contact. Am dormit în casă, în tranșee am stat de multe ori, am stat în zone fără căldură, apă, electricitate la -20 de grade afară. Sunt multe experiențe, însă cred că luând aceste lucruri în considerare vă puteți imagina gradul de dificultate.”
”În Rezumatul de Noapte există întotdeauna două părți fundamental diferite: prima parte, cea în care prezint evenimentele de pe front în baza analizării atât a surselor ucrainene, cât și a surselor rusești și partea subiectivă, unde este evidentă și asumată susținerea mea pentru Ucraina.
Nu doar că Facebook este un mediu unde se manipulează și minte ușor, dar dacă peste asta suprapunem un război, care este în esență o serie de evenimente opace, un fenomen în care inducerea în eroare a adevărului este voită și implementată de fiecare beligerant în parte, atunci vă puteți da seama că este și mai greu să distingi adevărul de dezinformare, informare greșită, minciună sau propagandă mincinoasă.
Pentru a mă bate cât de cât cu această problemă, în primul rând am abordat un model simplu: dacă și ucrainenii și rușii spun despre un eveniment de pe front în aceeași cheie, chiar dacă cu nuanțe diferite, atunci probabilitatea ca acel eveniment să se fi întâmplat cum este expus de ambele tabere este foarte mare. Apoi cu o probabilitate mai mică, însă tot importantă sunt evenimentele pe care ucrainenii (mai ales în prima marte a războiului) le raportau și aveau și dovezi foto-video, pe care rușii le negau doar în parte (ex: n-au distrus ucrainenii 10 tancuri, ci doar 5 și nu erau T-90, ci T-72). În baza exemplului, mă uitam ce tipuri de tancuri există în dovezile foto-video sau ce unitate luptă acolo și dacă există informații legate de unitățile rusești și echiparea lor. Mai departe, foarte repede am început sa îmi fac un scor de credibilitate asupra surselor. Sursele oficiale ucrainene aveau un scor de credibilitate peste medie și mult peste cele oficiale ruse. Sursele neoficiale însă erau cele mai credibile, peste cele oficiale ucrainene. Între ele sunt și surse rusești.
În baza acestui scoring, aveam listele de surse pe care le verificam în fiecare seară după ce încheiam „ziua de consultanță” la ora 22-23 și mă apucam de pregătirea Rezumatului de Noapte. Totul dura cam 3-5 ore. Munca și interesul de a oferi informații cât se poate de corecte, consecvența și respectul față de cei care mă citesc sunt probabil lucrurile care mi-au câștigat încrederea în fața lor.”
”Îmi aduc aminte că eram în Raionul Teceu, un pic mai la nord de Sighetul Marmației și îmi dădeam seama, trecând prin satele de acolo, parcă eram în continuare în Ardeal. Case îngrijite, curți îngrijite. Drumul cam ca și la noi. Porțiuni cu asfalt nou, porțiuni cu asfalt degradat, însă senzația era una cât se poate de plăcută și în niciun caz nu era o atmosferă de război, pentru că Raionul Teceu face parte din cel mai îndepărtat de front Oblast – Transcarpatia Oblast. Oblastul este ca un județ, însă mult mai mare.
Ceea ce trăda faptul că eram într-o țară invadată erau echipamentele militare pe care le-am întâlnit pe drum spre Uzghorod, unde m-am întâlnit cu Misha, orașul în care pe timp de pace locuia. În câteva zile plecam spre Harkiv, cu peste 10 tone de alimente după noi, trecând prin Donbas pentru a le împărți locuitorilor de acolo.
Odată ajuns în regiunea Harkiv, pe linia frontului, impresiile sunt cu totul altele. În primul rând când ne-am dus la ultima casă de siguranță în care fusese-ră prezentă echipa de Recunoaștere, Inteligență, Supraveghere și Reglare a țintei, cu care aveam să stau luni de zile pe front. Acolo am avut parte de primul impact al războiului cu adevărat. Am intrat în locuința în care era Vitaly, unul dintre membrii echipei și acolo erau diferite variante ale puștilor de asalt Kalashikov, gredane, rachete antitanc, antiblindate, antiaeriene, muniție cât pentru a începe pe cont propriu un mic război, haine și echipamente de protecție. Ce nu era însă este încălzire și apă curentă. Baie nu se punea problema de făcut. Duș doar în situații de urgență. Folosirea toaletei genera cele mai mari probleme de disconfort. Atunci începeam să înțeleg ce înseamnă războiul. Lucrurile s-au schimbat într-un mod profund înspre o imagine sumbră, rece, gri cu tonuri întunecate cu cât mă apropiam de linia zero și cu cât vedeam din ce în ce mai multă distrugere.
Impresiile din Teceu, Uzghorod, se transformau în frumoase amintiri pe care îmi doream să mai am șansa să le mai trăiesc încă o dată. Se instala încet, încet atmosfera de tensiune, adrenalina era constant pompată în corp, începeau să pice obuze în jurul meu, din ce în ce mai aproape cu cât mă apropiam de linia frontului.
Am folosit modelul jurnalului de front pentru a relata pe cât posibil ce se întâmpla acolo, pentru că îmi doream să-i aduc pe cititorii mei cât mai mult în lumea aia, să o înțeleagă să se conecteze și să empatizeze cu suferința ucrainenilor. Practic voiam să-i fac cât mai conștienți de ceea ce se întâmplă acolo și să le dau argumente raționale și emoționale pentru a susține în continuare Ucraina, pentru că populația de acolo avea atunci și are și acum nevoie de asta.”
”Evident că sunt mai multe experiențe care m-au marcat, nu cred că aș putea să vorbesc doar despre una. Dacă mă gândesc la cea care a avut cel mai mare impact emoțional asupra mea atunci cu siguranță mă pot referi la moartea lui Oleg Gubal. Oleg Gubal a fost un soldat în Trupele de Apărare Teritorială, s-a înrolat voluntar chiar la începutul invaziei în aceste trupe și a făcut parte din echipa cu care am stat cel mai mult pe front. Era tată a doi copii, a lucrat în zona judiciară până la invazia din 24 februarie și locuia împreună cu familia în Uzghorod. Prima dată când l-am întâlnit am avut impresia că el este liderul echipei. Această impresie era susținută de atitudinea lui, de om înțelept, calm însă vigilent și mai ales atitudinea de lider, om căruia îi păsa de fiecare membru al echipei și care tot timpul avea disponibilitate de timp pentru a explica lucruri. Era un om cu un fin simț al umorului, se vedea clar că este un om educat, care cunoștea limba engleză, înțelegea foarte în profunzime aspecte sociale, politice și economice ale Ucrainei.
Față de mine s-a comportat întotdeauna ca un protector, un gardian, cum l-am denumit eu. Au existat multe dimineți în care dormeam mai mult decât cei din echipă și el era cel care mă trezea când era mâncarea caldă și mă trimitea să profit de faptul că mâncarea încă era caldă. Când echipa afla că se apropie trupele rusești sau aveau informații despre un posibil viitor baraj de artilerie, îmi spunea, mă anunța din timp pentru a mă pregăti, adică să-mi iau vesta anti-glonț pe mine și casca pe cap.
Când a murit a fost o lovitură puternică pentru mine. Chiar dacă ne cunoșteam doar de 2 luni, pentru faptul că am mâncat împreună, dormeam în aceeași cameră, participam la aceeași experiență de război, împărtășeam povești din viața fiecăruia, m-a făcut să simt ca și cum ar fi murit cineva foarte apropiat. Pentru că asta era realitatea. Devenisem foarte apropiați, prieteni cum am considerat eu și apoi am aflat de la familia lui că și el considera la fel. În memoria lui am finanțat construirea unui spital militar mobil, care îi poartă numele și care și acum activează pe frontul din Ucraina.
O altă experiență, a fost întâlnirea cu supraviețuitorii dintr-un bloc bombardat de ruși, aflat în Sloviansk. Am mers cu Misha la periferia Slovianskului, unde supraviețuitorii bombardamentului au fost mutați. Era în mare parte vorba de oameni în vârstă. O doamnă în etate de acolo, când i-am dat două pungi cu alimente neperisabile a început să plângă și să ne explice cum soțul ei a suferit un șoc și se deplasează doar cu ajutorul scaunului rulant, cum au pierdut totul și cum cele două pungi cu ajutoare îi vor ajuta să aibă ce mânca în următoarele săptămâni. Mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi și m-a luat în brațe ca și cum aș fi făcut un lucru extraordinar. Acest lucru m-a durut, știind că valoarea acelor produse era una relativ mică. Însă mi-a deschis ochi la durerea pe care o generează acest război nedrept.”
”Mi-aș dori ca azi să plece rușii de pe teritoriile lor și să fie pedepsiți toți cei ce se fac vinovați de crimele și acțiunile odioase purtate împotriva Ucrainei și ucrainenilor. Din păcate știu că acest lucru nu este posibil, așa că le doresc putere să lupte și le mulțumesc că o fac pentru Ucraina, iar asta înseamnă că indirect o fac și pentru noi europenii.”
”Cred că lucrul care m-a surprins cel mai tare este reziliența armatei ucrainene și a civililor. Am fost în localități care nu doar erau aproape de linia frontului, dar erau contestate, cum era Bakhmut ultima oară când am ajuns eu acolo. Chiar dacă jumătate din oraș era sub controlul rușilor și exista un risc ridicat de încercuire a orașului, încă mai erau oameni care nu voiau să părăsească Bakhmutul. Motivul lor principal era „aici m-am născut, aici am trăit, aici am să mor. Unde să mă duc la vârsta asta? Ce să fac în altă parte? „Am cunoscut o bunică ce mi-a povestit că ea a trăit multe războaie ale Rusiei pentru că soțul ei fusese militar în Armata URSS până la moartea lui, că urăște Rusia ca stat și conducere și că ea dacă va supraviețui în Bakhmut va face tot ce îi stă în putere să îi submineze pe ruși.
Poate un detaliu interesant era că în localitățile abia eliberate, oamenii făceau tot ce le stătea în putere să revină pe cât posibil la o viață normală. Într-o zi am fost în Izium, la câteva rude ale lui Vitaly, la doar câteva zile după eliberarea localității. Deja aceștia își făcuseră curat în curte, în casă, își reparau casa cu propriile puteri, chiar dacă bărbatul casei fusese 4 luni de zile prizonier al rușilor pentru că nu voia să lucreze pentru ei, el fiind inginer la bază. Modul cum m-au primit, era unul cu care eram obișnuit la țară la noi în România, când rudele te primesc și îți pun pe masă ce au ele mai bun și te îndoapă cu mâncare, simțind că aceasta este un semn al afecțiunii. Am mâncat un borș extraordinar acolo la ei și m-am simțit de parcă făceam parte din familia lor. Plecând din România urbană, dezvoltată, vorbim de Brașov, unde succesul se măsoară în mașini, case, bani, individualism și egoism, ajungând în război, să văd o astfel de atitudine pozitivă după multe orori cărora acești oameni le-au fost martori, este într-adevăr ceva ce mă bucură și mă pune pe gânduri în același timp.”
”Când ești în linia frontului, un lucru pe care l-am învățat de la instructorii din România, cel mai important este să fii cât se poate de atent, concentrat și să asculți ceea ce spun soldații, pentru că viața lor este în deciziile și în acțiunile lor. Când există o situație de contact, nu ai voie să șovăi, să gândești prea mult. Urmezi ordinele lor, dacă vrei să supraviețuiești, mai ales că eu am fost „embedded journalist” aproape, adică am fost aproape (subliniez aproape) încorporat în această echipă. Este foarte important ca oricine își dorește vreodată să fie corespondent de război să își însușească informații măcar elementare despre cum supraviețuirea într-un mediu ostil, mânuirea armelor de infanterie, acordarea primului ajutor în zone de conflict, de navigare cu ajutorul busolei și a hărților de hârtie, chiar dacă azi suntem obișnuiți cu totul digital. Altfel, le recomand celor care vor să transmită din teatre de operațiuni să stea acasă, pentru binele lor și a militarilor pe care ar trebui să-i urmeze.
La revenirea acasă este nevoie de un timp de recuperare, de aclimatizare. Eu după primele trei luni pe linia frontului, am avut nevoie de două săptămâni să mă obișnuiesc cu România, pace, ordine și civilizație. Un simptom al Stresului Post-Traumatic, pe care eu l-am experimentat a fost schimbarea temporară a temperamentului. Am devenit mai irascibil, eram mai scurt la mânie, am avut insomnii. Tot acest stres l-am canalizat înspre a face cât mai cunoscută situația de acolo, de a populariza informațiile astfel încât cititorilor să le fie mai ușor să înțeleagă lumea de acolo și să se poată conecta la trăirile celor care suferă în Ucraina.”
”Am reprimit lecția „viața nu este dreaptă” și poate ar fi bine să fiu mai des apreciativ la ceea ce am deja, familie, apreciere a celor apropiați, afecțiune și a faptului că sunt sănătos și întreg. Oamenii pe care i-am cunoscut acolo, cu care țin legătura și la care mă voi întoarce în curând, sunt oameni care au familii acasă care-i așteaptă și în fiecare zi sunt practic torturați de gândul că vor pierde un membru al familiei. Majoritatea au copii, pentru ei luptă, pentru ei se sacrifică, pentru ei mor.
Vorbim atât de des despre moarte de când a început și în contextul acestei invazii, încât îmi pare că pentru mulți dintre noi a devenit o banalitate. Din păcate aceasta este o gândire greșită, pentru că nu mai reușim să punem preț pe viață dacă banalizăm moartea. Nu mai reușim să-i dăm vieții valoarea incomensurabilă pe care o are. Cei din Ucraina apreciază altfel fiecare moment din viață sau fiecare moment pe care îl trăiesc cu frații, tații sau fiii lor. Noi până acum doi ani nu prea ne gândeam la moarte, așa, la scară largă, iar de atunci până acum vorbim despre moarte cu o lejeritate care pur și simplu mă surprinde.
Am primit mii de amenințări cu moartea din partea indivizilor care sunt împotriva Ucrainei, fiind idioți utili sau plătiți de Kremlin, susținători ai partidelor extremiste de la noi. Însă majoritatea lor covârșitoare habar nu au despre ce vorbesc și totuși internetul le permite să emită asemenea grozăvii.
Așa că am învățat să prețuiesc mai mult ce am. Sănătatea, familia, cursul vieții pe care-l am acum. Am învățat să mă plâng mai puțin, să muncesc mai mult și să stărui în munca aia dacă vreau să am cu adevărat succes. Multe alte lucruri nu le-am învățat, ci doar mi s-au confirmat, despre natura umană. Și în bine și în rău.”
”Nu cred că sunt multe lucruri în viață care să te împlinească mai mult.”
”Pentru că m-ați rugat să împărtășesc întâmplări memorabile de pe front voi spune că au fost două, ambele întâmplate în Bakhmut.
Prima este povestea extragerii a doi civili voluntari care duceau ajutoare umanitare în oraș și care au rămas blocați acolo. Era în noiembrie, era a doua oară când mergeam în Bakhmut și doar norocul a făcut ca eu și Misha să-i putem scoate de acolo. De ce spun noroc, pentru că în exact aceeași zi noi aveam de livrat tone de ajutoare și 200 de litri de benzină centrului de refugiați din oraș. Am ajuns până în nordul orașului pentru a efectua extragerea. La ieșire, pe drumul principal, picau obuze când în stânga, când în dreapta Dusterului, iar în fața noastră, spre Ivanivke, explodau proiectile cu încărcătură incendiară. La câteva luni după, unul dintre oamenii pe care i-am salvat de acolo s-a căsătorit și la toast-ul mirelui am văzut pe o înregistrare, a spus „îi mulțumesc lui Misha și lui Radu Hossu pentru că mi-au salvat viața și acum am șansa să mă căsătoresc cu iubirea vieții mele”. Nu cred că sunt multe lucuri în viață care să te împlinească mai mult.
Cea de-a doua poveste este cea în care am dus autospeciala de pompieri cumpărată din România pentru salvatorii din Bakhmut. Este Pe „drumul morții” dintre Chasiv Yar și Bakhmut, o rachetă Grad a lovit la aproximativ 50-60 de metri în spatele meu, fiind practic la 0.2-0.3 secunde de impact. Îmi aduc aminte cum comandantul secției de pomieri din Bakhmut care era în mașina blindată din fața mea și care a văzut și el explozia în oglinzile retrovizoare râdea de întâmplare când am ajuns la destinație spunând „și cum a fost? adrenalină, adrenalină? Ai simțit Gradul ăla în spate?” Tot drumul până acolo, cât am stat în Bakhmut și întoarcerea, au fost memorabile și poate printre cele care mi-au oferit cea mai mare împlinire personală, pentru că am simțit cum personal și direct am ajutat la salvarea unor vieți.”
”Încă nu m-am oprit din a ajuta Ucraina, mai ales că acum avem noi românii o echipă acolo, Romanian Battlegroup Getica, formată din români care au ales să ducă susținerea pentru Ucraina un pas mai departe decât mine. Prin intermediul paginii mele de Facebook și Twitter, cu ajutorul Organizației informale NAFO România, strâng bani pentru a-i susține cu cât se poate de multe echipamente non-letale de cea mai bună calitate pentru a le crește șansele de supraviețuire.
Nici nu am de gând să mă opresc din a lupta pe frontul informațional, împotriva dezinformărilor și manipulărilor venite de la Kremlin. Mi-ar plăcea cât mai multă lume să conștientizeze că suntem parte a unui război informatic, care ne afectează stabilitatea democratică, afectează bunul mers al democrației din România.
Mi-ar plăcea să conștientizăm că acest război la care suntem parte și suntem adversari ai Rusiei, este un război care nu se poartă doar cu mesaje, în care obiectivul este „cucerirea” minții românilor. Nu, în acest război se dorește de către Rusia distrugerea statului de drept, aruncarea României în instabilitate politică și economică, iar aceste lucruri se traduc direct în scăderea nivelului de trai din România, scăderea capacității instituțiilor de a rămâne puternice și independente, măcar la nivelul la care sunt acum. Toate aceste lucruri se transpun în efecte directe în viața fiecăruia dintre noi, indiferent că trăim la Brașov, București, Iași sau în comuna Treznea, Județul Sălaj.
