Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

Războiul Rece al Memoriei

Răul comunismului, în schimb, a fost banalizat de către istoricii revizioniști, nefiind condamnat în totalitate ca regim criminal, așadar capătă legitimitatea de a face ceea ce victimele comunismului nu pot, anume de a atrage tineri adepți în logica neo-marxistă.

Anul acesta se vor împlini 33 de ani, pe 26 decembrie, de la căderea Uniunii Sovietice. Principala consecință, care se observă până în zilele noastre, este crearea a două lumi cu perspective diferite. Prima lume este reprezentată de generațiile născute în anii ’90 în fostele state comuniste, care au beneficiat de libertatea pe care părinții lor nu au avut-o sub regimul totalitar. Astfel, acești tineri, deveniți acum părinți la rândul lor, sunt reprezentanții unei societăți clădite pe valorile prezentului,  a valorilor democratice, iar istoria recentă nu constituie un punct de reper, fiindcă ei au produs ruptura dintre generația propriilor părinți și momentul actual. A doua lume este un pic mai complicată, dar în esență utilizează același argument al memoriei, însă cu scopuri diferite. Indiferent dacă vorbim de memoria împărtășită, a celor care nu au trăit perioada, dar au primit informațiile de la familie, respectiv cei care au fost martori direcți la evenimente, este utilizat adevărul personal. Este complementar adevărului istoric, dar cu toate acestea diferit, fiindcă se bazează pe o cunoaștere limitată la mediul social al persoanei și acțiunile individuale.  Aici avem două tipologii cea a victimelor regimului și a nostalgicilor. Între cele două tabere adevărul fiecăruia este utilizat pentru a combate argumentele taberei opuse. 

Nostalgia în sine nu este un sentiment negativ, ci unul natural care apare odată cu trecerea timpului și se raportează la perioada de copilărie, tinerețe, viața de adult în opoziție cu vârstă prezentă, unde apar limitările inevitabile produse de efectele timpului, anume dispariția mediului după care persoanele tânjesc. Paradoxul nostalgiei este că folosește o memorie selectivă, axându-se pe experiența personală pozitivă și în același timp folosește uitarea ca o formă de anulare a amintirilor negative.  

Alexandru Groza: „Nostalgia se manifestă mai ales pe fundamentul insecurității față de prezent, astfel că revizionismul stalinist a prins rădăcini nu doar în Rusia, ci în întregul spațiu al Europei de Est.”

Vom discuta în articol mai mult despre această a doua lume, aflată într-un conflict rece al memoriei, prin faptul că interpretează diferit o serie de fapte pe care le-au trăit în comun. Dacă în cazul victimelor regimului și a urmașilor acestora avem un grup cu o opinie comun împărtășită față de regimul comunist, una profund negativă, în situația nostalgiei observăm un mecanism de manipulare a memoriei colective în scopuri de alterare a istoriei. Căderea comunismului în Europa de Est a oferit drepturile esențiale existenței statelor democratice de astăzi, printre libertățile pe care vrem să le amintim sunt dreptul la opinie, respectiv dreptul la informare. Cu toții avem aceleași drepturi și responsabilități, însă, ca în orice democrație, există mereu riscul demagogiei, anume manipularea maselor sau unui grup de persoane prin intermediul falsului adevăr. Acest tip de adevăr este menit să hrănească sentimentele nostalgice și să genereze o stare de nesiguranță față de prezent. În ciuda deschiderii accesului la arhive, a desecretizării unor fonduri referitoare la abuzurile regimurilor comuniste europene, persistă nevoia de alterare a realității prin însăși folosirea documentelor istorice. Cei care acționează în acest sens își asumă în mod automat și o linie politică de acțiune, care, în cele mai multe cazuri, este contrară valorilor democratice.    

Un prim exemplu al utilizării falsului adevăr vine din perioada deschiderii arhivelor Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în anul 1990, la cererea lui Mihail Gorbaciov, ultimul lider al Uniunii Sovietice. Ca să înțelegem un pic mai bine situația din Uniunea Sovietică, trebuie spus că imaginea lui Gorbaciov este asimilată cu destructurarea colosului comunist, care trecerea prin crize economice profunde și devenise nesustenabilă datorită revoluțiilor din Europa de Est. Orice reformă s-a încercat a fost sortită eșecului, fiindcă societatea era în plină schimbare. În momentul în care apare o tranziție societatea suferă, fiindcă se produc schimbări radicale în modul de funcționare al acesteia, apare șomajul, crește nivelul speculei economice ceea ce determină inflație, iar nivelul de trai scade. Pentru oamenii acelor vremuri, care au văzut Uniunea Sovietică transformată din putere mondială într-un stat afectat de crize sistemice, responsabilul principal a fost nimeni altul decât Secretarul General al Partidului Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov.

 Valul de nemulțumire a populației și-a găsit un refugiu în nostalgia după perioada stalinistă, considerată epocă de transformare radicală a Rusiei prin trecerea de la feudalism la industrializare. Opozanții politici ai lui Gorbaciov au folosit falsul adevăr pentru a alimenta nevoia nostalgicilor de confirmare prin disculparea sistemului politic stalinist. Discursul istoric a fost parazitat la nivel internațional  conferind dovezi fabricate de așa natură încât să demaște neadevărurile spuse până la momentul respectiv despre regimul lui Iosif Vissarionovici Stalin. Astfel a luat naștere revizionismul stalinist, prin care întreaga perioada 1927-1953, era plasată într-o reanalizare istorică a faptelor bazată pe utilizarea falsului adevăr produs prin interpretarea lacunară sau chiar voit eronată a datelor documentare. Scopul era de a crea un inamic imaginar, de fapt de a readuce la viață imaginea unui stat în conflict cu ideologiile de extremă dreapta. Nostalgia se manifestă mai ales pe fundamentul insecurității față de prezent, astfel că revizionismul stalinist a prins rădăcini nu doar în Rusia, ci în întregul spațiu al Europei de Est. 

Câteva dintre argumentele generale ale istoricilor revizioniști au avut în vedere  premisa că s-a falsificat numărul real de victime reprimate de regimul stalinist. Dintre toate acuzațiile aduse istoricilor de dincolo de Cortina de Fier și a dizidenților politici cea mai gravă este negarea temelor istorice valide pornind de la ideea  că reprezintă simple reactualizări ale undei ideologii de extremă dreapta, manifestate inițial în aparatul de propagandă din anii 30-40, al cercurilor filo-hitleriste din Occident. Este paradoxal cum un astfel de argument poate deveni legitim într-o logică a dovezilor bazate pe documentele care atestă realitatea atrocităților. Întregul efort de documentare și inventariere a victimelor comunismului în sine este minimalizat, iar Stalin nu este altceva decât un om al timpului său care a acționat sub presiunea Occidentului.  Răul devine justificat, iar acțiunile criminale se reduc statistic de la milioane la câteva sute de mii.

  Falsul adevăr redevine punct de reper în reconstrucția revizionismului stalinist, care a prins amploare mai ales din anul 2016 odată cu demiterea celui mai longeviv director de arhive de stat din Rusia, Serghei Mironenko, fiind înlocuit de Vladimir Medinski, promotorul unei imagini ultra naționaliste a Rusiei actuale și mult edulcorate a Uniunii Sovietice. Beneficiarul direct al noii optici a fost nimeni altul decât Vladimir Putin, președintele Rusiei, care dorea să își ralieze populația în jurul său prin crearea unei mitologii naționale a unei Rusii unite și puternice. Motivul a fost dat în principal de intervenția Rusiei în conflictul din Siria și de numeroasele atentate venite pe filiera tensiunilor dintre Moscova și Cecenia. Putin avea nevoie de legitimitate, iar alterarea istoriei îi conferea una dintre armele necesare ca să o obțină. 

Consecința principală în plan internațional indică tocmai fundamentul de cauzalitate al istoriei, care poate fi explicat ironic și prin expresia dacă plouă la Moscova partidele comuniste din lume deschid umbrela. Primul semn de reconstrucție argumentativă pe principiul noii direcții enunțate de istoriografia neocomunistă revizionistă este cartea lui Bob Avakian The new communism, publicată în 2016, autorul ei fiind fondatorul Partidului Comunist Revoluționar din SUA.

În România, în tranziția de la mediul revoluționar care a răsturnat regimul Ceaușescu și consolidarea unui nou stat, au fost o serie de voci care au dorit reconstruirea Partidului Comunist ca formulă viabilă de conducere. Din cauza interzicerii partidelor extremiste PCR nu a putut fi reînființat. Anul care permite Noului Partid Comunist să devină legal o structură recunoscută și înregistrată este 2016, când parte din Partidul Alianța Socialistă devine oficial Noul Partid Comunist Român. Pentru își putea susține nevoile propagandistice NPCR are propria Asociație Scânteia și afilieri cu Asociația de Prietenie Româno-Rusă, Asociația Che Guevara, respectiv Asociația Simon Bolivar. Readucerea pe tapetul politic a unui partid de extremă stânga s-a făcut prin justificarea nevoii democratice de a avea o voce și posibilitate de reacție împotriva anticomuniștilor. 

Alexandru Groza: „Răul comunismului, în schimb, a fost banalizat de către istoricii revizioniști, nefiind condamnat în totalitate ca regim criminal, așadar capătă legitimitatea de a face ceea ce victimele comunismului nu pot, anume de a atrage tineri adepți în logica neo-marxistă.”

 Pe 8 septembrie 2018, în cadrul Congresului al XVI-lea, susținut în București, este adoptat noul statut prin care este declarat scopul partidului de a elimina trupele imperialiste, referire directă la prezența trupelor NATO pe teritoriul țării, alături de naționalizarea averilor și întreprinderilor deținute de investitori occidentali și români, incluși în categoria imperialiștilor.  Noul sistem care se dorește a fi creat de PCR, denumit Noua Democrație, este clarificat prin programul partidului, unde se menționează că își vor pierde drepturile cetățenești toți cei care susțin cauze imperialiste, partidele politice opozante vor fi interzise,  orice surse de informare care promovează puncte de vedere contrare regimului vor fi sistate. Este evidentă afilierea pe linia de acțiune istorică a PMR în logica anilor 40-50, dar, în același timp, actualul Partid Comunist din România își asumă și o linie izolaționistă în spiritul tezei staliniste de socialism într-o singură țară, prin crearea de inamici invizibili care afectează stabilitatea statului. Pentru PCdR imperialismul actual are două capete, cel american, respectiv cel rusesc. Nu putem să nu observăm obstinația de a nu renunța la o logică de Război Rece care vizează divizarea lumii între două axe, fără a ține cont de realitatea istorică actuală a unei lumi cu centre de putere multiple. Manifestul PCdR definește cu atât mai mult apropierea de filiera stalinistă  prin tolerarea  lui Nicolae Ceaușescu, în calitate de erou, dar criticarea lui pentru lipsa de acțiune față de inamicii statului. Întoarcerea la argumentul puterii absolute de sorginte totalitară de tip stalinist creează un  parazitism istoric dificil de combătut chiar și în prezența documentelor doveditoare. 

În această lume a conflictului de poziții istorice există o singură demarcație sub forma unei  oglinzi care expune  adevărul unei narațiuni, pe o parte, dar, în același timp și falsul adevăr, pe de altă parte. Depinde doar de noi ce parte a oglinzii dorim să privim. Nu există între cele două instanțe o cale de comunicare, deoarece misiunea celor două voci este de a se anihila una pe cealaltă. Neo-comunismul își dorește validarea cu orice preț a tematicilor de revigorare a sistemului totalitar ca formă validă de guvernământ și reducerea la derizoriu a oricăror argumente venind din tabăra victimelor comunismului. Din păcate, în rândul victimelor regimului comunist și a urmașilor acestora, nu exista o coeziune care să producă schimbările de mentalitate necesare să genereze o revoluție a modelelor, chiar dacă perspectiva asupra regimului de represiune este unitară. Fenomenul nu este specific doar României, fiindcă la nivel european putem observa existența unui dublu standard, în Vest orientările partinice de extremă stânga sunt tolerate pe premisa că au fost reprezentanți ai luptei anti-fasciste. În Est, avem fascismul care a fost condamnat, răul extremei drepte a primit categorisirea corectă de a deveni o parte negativă asumată la nivel oficial de comunitatea de istorici, prin consens. Răul comunismului, în schimb, a fost banalizat de către istoricii revizioniști, nefiind condamnat în totalitate ca regim criminal, așadar capătă legitimitatea de a face ceea ce victimele comunismului nu pot, anume de a atrage tineri adepți în logica neo-marxistă. Riscul este unul demografic, deoarece victimele regimului represiv comunist se pierd sau sunt prea puțin valorificate, urmașii își pierd interesul de a se dedica memoriei bunicilor și părinților, iar coagularea lor și impactul asupra tinerei generații este redus. 

Astfel că ne rămâne întrebarea, cumva inspirată de George Orwell, în contextul dispariției opozanților vocilor neo-comuniste cum va arăta viitorul ideologic al Europei  în 2084? 

Alexandru Groza
Alexandru Grozahttps://languagematters.ro/
Groza este absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București, a fost Fulbright Visiting Researcher la Institute of Slavic East European and Eurasian Studies (ISEEES), la Universitatea din California - Berkeley, iar în prezent pregătește un doctorat privind relațiile româno-americane în perioada regimului comunist. Alexandru Groza a îndeplinit și rolul de Manager de proiect la Ferestroika Experience, un muzeu privat al vieții cotidiene în comunism. A organizat numeroase expoziții tematice axate pe memoria regimului comunist. Este coautor (alături de Adrian Cioroianu) al volumului „Elena a României – Regina-Mamă, Regina Suferinței și a speranței” (2018).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

Alte Articole