Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

Ovidiu Constantinescu: România educată să spună ”da, șefu’, ai dreptate!”

Atâta timp cât societatea nu încurajează dezbaterea, spiritul critic, punerea sub semnul întrebării, inovația ba – din contră – promovează conformismul, încurajează autocratismul și subordonările piramidale, în care expresia ”da, șefu, să trăiți, aveți dreptate!” este calea spre succesul în carieră, nu ne putem aștepta ca școala să producă altceva decât elevi care recită poezii și comentarii și care sunt descurajați (ca să nu spun pedepsiți) se pună întrebări.    

Foto cover de Dana Deac: The Istanbul Museum of Modern Art / Sunshine 2008 / Vahit Tuna

Am asistat, anul trecut, la facerea și adoptarea celor două legi ale educației, care trebuiau să fie încununarea eforturilor unui proiect – singurul, de altfel, al Președintelui– de resetare a sistemului educațional din România și să-l (re)sincronizeze cu sistemele educaționale performante din lume. Din acest punct de vedere, noile legi ale educației reprezintă un eșec major. Dar, poate surprinzător pentru unii, întreprinderea ministrului educației reușește să re-așeze formal sistemul de învățământ românesc în sincronie cu valorile, principiile și metehnele societății românești în general.

Ovidiu Constantinescu: „Școala românească este perfect adaptată la ceea ce-i cere societatea în ansamblul ei să facă: să pregătească indivizi care să se așeze în linie, să se conformeze, obedienți, care nu pun la îndoială ceea ce afirmă sau susțin persoanele în poziție de autoritate.” 

Cele două legi ale educației sunt – mutatis-mutandis – o contrareformă, un răspuns vehement și decisiv al ”sistemului” la încercările don-quijotești ale lui Funeriu și Miclea de a aduce sistemul educațional românesc în secolul XXI. Dar când Funeriu și Miclea au propus schimbarea sistemului de învățământ din România, contextul social era altul: ne pregăteam să intrăm în Uniunea Europeană, întreg sistemul social de la noi trecea prin modificări majore, aliniindu-se la legislația și practicile occidentale, toți voiam să fim europeni. Între timp, ne-a pierit cheful de reformă și nici românii și nici ”sistemul” nu au mai vrut să se schimbe.

Argumentul articolului este simplu: Orice societate are tendința de a se perpetua pe sine și de a-și crea și susține acele mecanisme care-i asigură continuitatea. Nu e nicio surpriză că cea mai importantă mașinărie în angrenajul complex al asigurării continuității unei comunități/societăți este școala, cea care modelează indivizii pentru a deveni partea comunității mici și mari. Așadar nici formal nu puteau noile legi ale educației să promoveze și să fixeze în termeni legali altceva decât ceea ce societatea românească consideră valoros sau – la limită – acceptabil. Atâta timp cât societatea nu încurajează dezbaterea, spiritul critic, punerea sub semnul întrebării, inovația ba – din contră – promovează conformismul, încurajează autocratismul și subordonările piramidale, în care expresia ”da, șefu, să trăiți, aveți dreptate” este calea spre succesul în carieră, nu ne putem aștepta ca școala să producă altceva decât elevi care recită poezii și comentarii și care sunt descurajați (ca să nu spun pedepsiți) se pună întrebări.    

Faptul că rezultatele elevilor români la testele PISA sunt, realmente, catastrofale nu arată neapărat lipsa de efort intelectual a elevilor ci, mai degrabă, o inadecvare între obiectivele strategice ale școlii românești și cerințele unei societăți centrată pe rezolvarea de probleme și căutarea continuă a noutății. Fără probabil să fie în intenția sa, o profesoară de limba română la unul din colegiile naționale mari din București, care spune că testele PISA   ”reflectă un sistem de educație diferit de al nostru… noi avem alte modele”, a identificat esența problemei: inadecvarea între ceea ce-i învață școala pe elevi și valorile care sunt validate de societatea românească, pe de o parte, și ce se întâmplă în fapt în satul global azi.

Ceea ce putem spune este că școala românească nu este orientată nici spre formarea unei gândiri critice la elevi pentru simplul motiv că nu asta este ceea ce îi cere societatea. Școala românească este perfect adaptată la ceea ce-i cere societatea în ansamblul ei să facă: să pregătească indivizi care să se așeze în linie, să se conformeze, obedienți, care nu pun la îndoială ceea ce afirmă sau susțin persoanele în poziție de autoritate. 

Ovidiu Constantinescu: „Clasa ideală pentru mulți profesori este aceea cu ”copii cuminți” care ”nu deranjează ora”, care ”învață bine”, care ”spun lecția ca la carte”, care ”nu deranjează ora cu întrebări” căci da, societatea apreciază cetățenii care ”stau în banca lor” (nu-i așa, este incredibil cum o simplă vorbă ”din popor” poate să evidențieze ceea ce, altfel, retorica oficială nu ar spune nici cu jumătate de gură).”

Faptul că profesorii pun încă accentul – acum ca și în urmă cu 150 de ani – pe memorarea și înmagazinarea de informații și date nu este un accident, cu toate că între timp au apărut mașini care memorează informația și o pot reda la nevoie. Generații după generații de elevi intră și ies din școală memorând și recitând poezii, comentarii savante, mult peste vârsta lor intelectuală și emoțională, scrise de profesori sau critici literari; zeci și sute de pagini de manuale sau dictate la oră de profesori și apoi recitate mecanic, pentru notă; zeci și sute de formule fără ca ele să fie legate în vreun fel de finalitatea lor practică etc, etc.

Rolul elevului în acest mecanism este de recipient pasiv al informației, un fel de dulap imens în care profesorul îndeasă informație, informație care la momentul cerut- ascultare/extemporal/teză/examen- trebuie scoasă intactă și redată fidel, fără nicio intervenție activă din partea elevilor.

Clasa ideală pentru mulți profesori este aceea cu ”copii cuminți” care ”nu deranjează ora”, care ”învață bine”, care ”spun lecția ca la carte”, care ”nu deranjează ora cu întrebări” căci da, societatea apreciază cetățenii care ”stau în banca lor” (nu-i așa, este incredibil cum o simplă vorbă ”din popor” poate să evidențieze ceea ce, altfel, retorica oficială nu ar spune nici cu jumătate de gură).

Dar de ce să-i las să pună întrebări aiurea și să mă deranjeze la predat, s-ar întreba un profesor? Pentru că, fără să ne dăm seama, rolul profesorului s-a schimbat fundamental și principala activitate educațională nu mai este ”predarea”, ci ”îndrumarea”. Informația există, elevii au acces la zeci și zeci surse de informare, ceea ce trebuie să facă profesorul azi la clasă este să-l ajute pe elev să găsească sursele de informare valide și răspunsurile corecte la întrebările sale, oricare ar fi ele. Da, este un talent să fii profesor bun și să reușești să folosești întrebările elevilor în beneficiul procesului educativ. Da, nu oricine vrea și nu oricine poate fi profesor. Da, să fii ”educator” e una dintre acele meserii în care, pe lângă carte trebuie să mai ai și o mare doză de vocație și talent.

În sistemele educaționale din Marea Britanie sau Statele Unite elevii sunt încurajați permanent și îndrumați să pună întrebări, să cerceteze, să caute singuri răspunsurile, să formuleze opinii proprii și să le argumenteze. Adică celebra întrebare: ”Ce a vrut poetul să spună?” a fost înlocuită cu întrebarea ”Ce credeți voi despre aceste versuri? Argumentați!”  Iar profesorul este acolo să răspundă elevilor și studenților la toate întrebările de genul: ”dar de ce așa și nu altfel” fără să existe răspunsuri greșite, ci doar slab argumentate.

Și atunci, ce e de făcut? Să introducem o nouă materie de ”gândire critică”? Ar fi primul răspuns la îndemână, să introducem în curriculă o materie în care elevii să fie învățați să se îndoiască metodic, pună întrebări, să formuleze opinii și să le argumenteze. Sincer, mă îndoiesc că demersul și-ar atinge complet obiectivul declarat – dezvoltarea spiritului critic la elevi – atâta timp cât acest curs s-ar desfășura după metodologia clasică de predare la clasă și nu ar fi însoțită de o schimbare mai profundă a modului de interacțiune elev – profesor: prelungirea programului școlar astfel încât elevii să poată beneficia de toate resursele școlii și atunci când își fac temele/proiectele; posibilitatea de a avea acces la îndrumare profesorală în timpul cât își fac temele și proiectele, ceea ce ar însemna ca profesorii să rămână în școală zi de zi de la începutul și până la încheierea programului școlii, nu doar pentru orele de predare; mutarea accentului procesului educativ de la predarea-învățarea teoretică la lucrul real în laborator, oră de oră; scoaterea masivă a orelor din clasă și mutarea lor în muzee, galerii de artă, centre culturale, teatre, săli de concerte.   

Nu am văzut nimic în legile educației în această direcție. 

Ovidiu Constantinescu
Ovidiu Constantinescu
Ovidiu Constantinescu a absolvit Facultatea de Filosofie și Istorie a Universității din București, și are peste 20 de ani de experiență în relații publice, cu precădere în domeniul politic și al afacerilor. În anii 90 a lucrat ca jurnalist pentru Secția Română din cadrul BBC World Service și pentru BBC Monitoring, serviciul de monitorizare a presei la nivel global al companiei britanice. A susținut numeroase cursuri și training-uri în domeniul jurnalismului și comunicării. În prezent, este consilier parlamentar în Senatul României.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

Alte Articole