Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

Umanismul la răscruce

          

Într-o lume la răscruce, o lume ce se balansează între dezastru ecologic, violență dezumanizantă, fanatism, şi un optimism prea adesea facil şi necugetat despre promisiunile tehnologiei, într-o lume în care nu este însă cale de întors la o condiție pre-tehnologică, nu avem de ales. Drumul nu poate fi decât cel al unei umanități treze şi lucide.

Trăim în epoca inteligenței artificiale. Pentru unii, aceasta nu este altceva decât o cale regală către o umanitate mai eficientă, mai aptă să rezolve probleme, un pariu pentru a viață mai bună. Pentru alții, este o amenințare în devenire la adresa umanității, a individualității şi creativității umane. Încălzirea globală este în creştere, efect al unei dezvoltări dezechilibrate şi lipsite de înțelepciune. Radicalismul religios câştigă teren. Fanatismul şi xenofobia sunt la ordinea zilei.

Idealurile de rațiune şi emancipare cu care epoca modernă a debutat nu par să fi condus decât la o şi mai eficientă dominație și la o exploatare tot mai aprigă nu doar a naturii, dar şi a ființelor umane. Mulți numesc vremea noastră o perioadă post-umanistă. Termenul este comod și facil, o grăbită depăşire a momentului, într-o direcție ce nu este întotdeauna clară.

Este început de an nou, un moment în care este bine să ne oprim şi să încercăm să înțelegem de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Momentul pare propice unei reînnoite meditații asupra sensului umanului. Ce înseamnă a fi om? Ce ne defineşte? Ce responsabilități avem? Ce înseamnă a trăi o viață bună, împlinită, umană? Ce ne spun şi ne sfătuiesc în acest sens tradițiile europene de gândire la care mă voi referi în acest eseu?

„Umanismul devine aici o exigență. Ca etică, el ne propune (nu voi spune, ne impune, deoarece o asemenea atitudine tiranică este anti-umanistă deoarece face imposibil dialogul) un set de valori, un set de atitudini ce ne definesc umanitatea, un model al umanului.”

Umanismul este profund legat de Renaşterea italiană din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, un fenomen ce nu a fost nici unic, deoarece Renaşterea a apărut şi în alte țări europene, nici brusc, deoarece fenomenul a fost prefațat de multiple curente şi mişcări culturale, ce s-au ivit încă din perioada medievală.

Umanismul este o renaştere. Este o reafirmare în context modern a culturii elene şi romane antice. Prin urmare, este o revalorizare a existenței seculare şi politice a omului, în contrast cu dimensiunea sacră şi divină ce ocupase locul central în creştinismul medieval.

Modernitatea debutează, deci ca umanism. Intenția este aceea de a afirma centralitatea existenței umane, libertatea umană, puterea rațiunii umane de a influența acțiunile noastre şi lumea în care trăim. Viața cotidiană câştigă în importanță. Gesturile şi acțiunile cotidiene dobândesc o valoare deosebită. Viața trăită aici şi acum, în această lume, devine esențială. Individul uman este descoperit în unicitatea lui, o unicitate ce îi conferă deopotrivă demnitate şi responsabilitate, sarcina de a nu-şi rata propria devenire.

Dar umanismul nu este doar o renaştere culturală, filosofică şi artistică. El nu înseamnă doar o reînflorire a umanioarelor, a artelor şi disciplinelor centrate pe înțelegerea şi studiul omului şi al existenței umane, precum literatura, istoria, filosofia. Umanismul este şi o etică. Este o filosofie a omului.

În cele ce urmează, voi reflecta pe scurt asupra umanismului ca etică. Umanismul devine aici o exigență. Ca etică, el ne propune (nu voi spune, ne impune, deoarece o asemenea atitudine tiranică este anti-umanistă deoarece face imposibil dialogul) un set de valori, un set de atitudini ce ne definesc umanitatea, un model al umanului.

*

Adevărat, umanismul situează valorile existenței umane în centrul realității acestei lumi. După cum ne spune umanistul italian din secolul al XV-lea, Pico della Mirandola, omul a fost lăsat liber de către Dumnezeu să aleagă ce să fie. Imaginea lui nu a fost stabilită. Este decizia omului dacă va decădea la nivel vegetativ sau animal sau dacă se va ridica la cele mai înalte valori spirituale, dacă se va îndumnezei. Natura umană este proteică, are capacitatea de a se transforma.

Onoarea este mare, dar şi responsabilitatea este pe măsură. A fi om este un miracol, dar şi o sarcină. Este o muncă, o disciplină a realizării. A fi om nu înseamnă a începe pe culmi, ci a aspira către ele, cu umilința unei înțelepciuni ce ştie că nu va atinge niciodată acel moment al perfectei existențe şi înrădăcinări, al absolutei certitudini.

Filosoful și preotul protestant german din secolul al XVIII-lea, Johann Gottfried Herder defineşte omul ca pe o ființă de mijloc, o ființă a cărei natură este hibridă, deopotrivă animal şi creatură ce aspiră la nemurire. Omul aparține pământului. În acelaşi timp, el este o ființă ce are o destinație spirituală, condiție ce îl pune într-o stare de continuă nemulțumire, de tensiune şi fricțiune cu existența sa terestră, cu viața sa aici şi acum.

Să ne oprim puțin şi să reflectăm asupra celor spuse până acum. Existența umană îmbină libertatea şi responsabilitatea. Suntem liberi să alegem ce vom deveni. Suntem liberi să decidem cum va arăta lumea în care trăim. Dar această libertate nu este arbitrară şi nici anarhică. Este o libertate responsabilă, una care ştie şi înțelege că omul, deşi stăpân al lumii create de Dumnezeu, a sosit într-o lume ce era deja populată de alte ființe.

Sarcina este aceea de a recunoaşte prioritatea celorlalte ființe, de a le proteja, de a le înțelege natura, de a înțelege natura unei lumi deja existente. Devenim oameni nu împotriva naturii ci prin ea, învățând să îi descifrăm forțele, învățând, cum ne spune Herder, să preluăm, să transpunem legile naturii, ce sunt legi active, creatoare şi interactive, la un nivel spiritual, cel al sufletului şi al rațiunii umane.

Frumusețea concepției herderiene despre om este că, recunoscând miracolul şi centralitatea existenței umane, refuză să o vadă în izolare. Suntem şi devenim oameni numai în măsura în care ne vedem şi ne înțelegem într-un cadru holistic, într-un cadru ce este deopotrivă cosmic, natural, şi global istoric.

Mai mult, umanitatea noastră este o operă în devenire. Devenim oameni (sau nu) prin fiecare alegere pe care o facem, prin fiecare acțiune în care ne angajăm. Umanitatea nu este un dat, nu este un bun câştigat, ci o realitate fragilă, în pericol să se destrame cu fiecare pas greşit pe care îl facem, atât ca indivizi, cât şi ca specie.

Herder vede umanitatea (Humanität) ca pe un ideal de cultivat, ca pe actualizarea unui potențial ce rezidă în natura noastră. Umanitatea denotă, în viziunea sa, alcătuirea nobilă a omului pentru rațiune şi libertate, pentru pace şi dreptate. Pentru Herder, această dispoziție pentru umanitate apare pentru prima dată în poziția verticală a omului. Omul este anthropos, o creatură ce priveşte departe în sus şi în jurul său, mereu dincolo de orizontul prezent, dat. Spre deosebire de animal, circumscris unui habitat şi limitat de instinct, omul este liber să crească, să aspire, să se inventeze.

„În viziunea lui Havel, a fi om înseamnă a căuta neobosit un sens, o direcție pentru ceea ce se întâmplă. Mai ales, a fi om înseamnă a-ți asuma responsabilitatea pentru existența sensului.”

Gânditorul francez de origine bulgară, Tzvetan Todorov a fost atât un ateist declarat, cât şi un umanist fervent. În centrul concepției sale despre umanism se află însă ideea de transcendență. Nu este posibil să fim oameni în absența unei dimensiuni trascendente. Avem nevoie de o dimensiune transcendentă deoarece numai astfel putem evita o auto-centrare ce devine individualism agresiv şi chiar narcisism.

Pentru Todorov această dimensiune transcendentă nu este Dumnezeu. Este iubirea pentru celălalt, pentru cealaltă ființă umană. Prima figură a acestui ‘celălalt’ este părintele, cel a cărui privire iubitoare, plină de grijă ne înconjoară, ne protejează, ne ghidează primii paşi către lumina actului de a fi om. După cum declară din nou Herder, învățăm să fim în lume, pentru prima oară, prin vocea celuilalt, prin vocea părintelui. Actul de a deveni om nu este unul izolat, un act al baricadării, ci unul de deschidere şi comunicare. Devenim oameni nu prin noi înșine (pace Descartes), ci prin celălalt, datorită celuilalt, printr-un act de încredere şi încredințare.

Dizident în perioada comunistă, unul dintre liderii Revoluției de Catifea din 1989, preşedinte al Cehoslovaciei şi apoi al Republicii Cehe, Václav Havel explică într-o serie de scrisori pe care le-a trimis din închisoare soției sale, Olga, care este mesajul aşa numitului teatru al absurdului, al cărui autor a fost şi el însuși.

O expresie a crizei umanismului, teatrul absurdului nu glorifică lipsa sensului şi absența transcendenței. Dimpotrivă. După cum explică Havel, intenția este de a arăta, prin contrast, cât de central este sensul în viața umană. În viziunea lui Havel, a fi om înseamnă a căuta neobosit un sens, o direcție pentru ceea ce se întâmplă.

Mai ales, a fi om înseamnă a-ți asuma responsabilitatea pentru existența sensului. Dacă trăim în absurd şi inumanitate nu este nimeni de acuzat decât noi înșine. Mai mult, însăşi experiența răului şi a distrugerii este cea care ne face să înțelegem cu atât mai adânc şi mai urgent cât de prețios este sensul şi cât de mare este responsabilitatea noastră de a crea sens, de a da un sens lumii şi existenței noastre, de a ne umaniza, de a nu permite luminii şi speranței să moară.

Havel asociază căutarea sensului în existența umană cu experiența transcendenței, cu ceea ce el numeşte orizontul Ființei. Suntem oameni numai în măsura în care ne asumăm responsabilitatea pentru Ființă, pentru o realitate ce există dincolo de noi. După cum scrie Havel într-una dintre scrisorile din închisoare adresată Olgăi (din 3 octombrie 1981), “Să renunți la orice formă de auto-transcendență înseamnă să renunți, de facto, la propria existență umană şi să te mulțumești cu apartenența la regnul animal.”

*

A fi om înseamnă de asemenea a fi creator, a fi precum personajul Dedal, din mitologia greacă, un inventator. În Tratatul despre originea limbajului, Herder descrie omul ca pe un animal cu sensuri slabe. În comparație cu alte animale nu avem instincte clar precizate, care să ne dicteze ce şi cum să facem. Suntem vulnerabili şi lipsiți de apărare. Dar este exact această lipsă de dotare senzorială care ne dă libertatea de a experimenta şi de a inventa. Suntem homo faber. Prin însăşi natura noastră, suntem creatori de unelte, ființe ale îndemânării şi tehnicii, ființe ce produc instrumente pentru a suplini insuficiența instinctelor.

 Și totuşi, pericole pândesc şi aici. Această abilitate umană, ne spune filosoful canadian Charles Taylor, în Epoca Seculară, ne-a dat puterea de a rezolva mai bine, mai eficient, mai rapid o sumedenie de probleme. Ne-a dat puterea de a vindeca boli, de a ne prelungi viața, de a ne apăra mai bine împotriva intemperiilor naturii. În acelaşi timp, ne-a creat tot mai mult un mod de a gândi ce reduce totul la rezolvarea de probleme, la o viziune pur instrumentală. Pierdem astfel dimensiunea emoțional-umană, de inimă a existenței noastre. Nu mai realizăm că multe dintre crizele şi catastrofele lumii contemporane nu sunt doar probleme de rezolvat. Ci, mult mai adânc, ele sunt situații de durere şi nefericire umană, a unor ființe, ca mine şi ca tine, ce au nevoie de empatie şi grijă, indivizi fragili şi unici ca fiecare dintre noi.

Mai grav, ne previne Todorov, în ziua de azi am dezvoltat capacitatea tehnologică de a crea instrumente şi de a rezolva probleme la cote de neimaginat în trecut. Din păcate suntem mai puțin buni când vine vorba de scopurile pe care vrem să le atingem cu super-instrumentele create. Trăim o viață mai lungă, dar cum şi pentru ce? Trăim, mulți dintre noi, în confort şi relativă siguranță. Avem tot felul de ustensile care ne fac viața mai uşoară, care ne reduc munca. Dar pentru ce scop, în vederea cărei sarcini, în numele căror valori şi proiecte? De câte ori ne oprim pentru a reflecta asupra acestor întrebări?

                                             *

Undeva la mijlocul secolului trecut, controversatul filosof german, Martin Heidegger se întreba într-un eseu celebru ce anume constituie esența tehnologiei, mai precis, ce fel de a gândi şi de a fi uman însoțeşte cultura tehnologică. Heidegger, un conservator de altfel, nu ne îndeamnă însă să renunțăm la tehnologie, lucru imposibil având în vedere însăşi natura umană. El argumentează însă pentru o relație lucidă şi cugetătoare cu tehnologia. Miza este să devenim conştienți de efectele acesteia asupra ființei noastre şi asupra relației noastre cu ceea ce există in general.

Pico della Mirandola şi Herder au amândoi dreptate. Suntem ființe a căror natură este deschisă. Suntem ființe ce aparțin la două lumi, animală şi divină. Suntem ființe ce au capacitatea de a se transforma. Dar, şi aceasta este o idee centrală a umanismului, suntem şi ființe dotate cu rațiune.

Această rațiune nu este doar una instrumentală, una ce poate concepe instrumente tot mai competitive. Nu este nici doar o rațiune comunicativă, o competență comunicativă ce rămâne mereu deschisă dialogului cu ceilalți.

Această rațiune, îndrăznesc să speculez pe urmele lui Herder, înseamnă şi capacitatea de a ne spori mereu starea de conştiință şi luciditate, capacitatea de a ne înțelege în gândurile şi acțiunile noastre, în simțirile şi aspirațiile noastre, în greşelile şi eşecurile noastre, în posibilitățile şi limitele noastre. A fi rațional, în acest sens, denotă o stare crescândă de trezire cu privire la ce înseamnă a fi om şi la direcția ce trebuie urmată în acest sens.

Într-o lume la răscruce, o lume ce se balansează între dezastru ecologic, violență dezumanizantă, fanatism, şi un optimism prea adesea facil şi necugetat despre promisiunile tehnologiei, într-o lume în care nu este însă cale de întors la o condiție pre-tehnologică, nu avem de ales. Drumul nu poate fi decât cel al unei umanități treze şi lucide.

La finalul cărții sale, Grădina Imperfectă. Todorov ne propune să vedem faptul de a fi om ca pe un pariu. Ca orice pariu, îl putem câştiga sau pierde. Ţine însă de noi pe ce mizăm. Singura opțiune viabilă este să mizăm pe perfectibilitatea noastră, pe faptul că putem deveni mai buni, mai raționali, mai drepți, mai echitabili, mai paşnici.

Soluția nu este facilă, nu este nici comodă. Dar cum ne spune acelaşi Herder nu suntem aici pentru desfătare, ci pentru străduință. Destinul uman nu poate fi decât cel al unui continuu efort de auto-depăşire.

Mihaela Czobor-Lupp
Mihaela Czobor-Lupphttps://languagematters.ro/
Mihaela Czobor-Lupp predă teorie politică la Carleton College, Minnesota, Statele Unite ale Americii. Printre publicațiile sale recente se numără: Imagination in Politics: Freedom or Domination? (Lexington Books, 2014), Herder on the Emancipatory Power of Religion and Religious Education (The Review of Politics, 2017), Cosmopolitan Care în The Routledge Handbook of Cosmopolitanism Studies (ediția a doua, 2019). Articolul său, Undoing ‘East’ and ‘West’ in Orhan Pamuk’s Novels: “A Novelist’s Politics” and the Idea of Europe, este în curs de apariție în revista de specialitate College Literature. În prezent, Mihaela Czobor-Lupp lucrează la finalizarea unei cărți de memorii despre perioada comunistă în România.

1 COMENTARIU

  1. Hi Mihaela!

    Your note on openness and communication have deeply resonated with me, painting a picture of ideal human interactions that I wholeheartedly embrace. Yet, as you might have implied, I think the current geopolitical climate often mirrors the Hobbesian and Machiavellian philosophies, where power dynamics and survival instincts overshadow our noblest intentions. This reflection has led me to ponder the challenging, yet not insurmountable, task of fostering genuine dialogue and understanding in a world dominated by forceful agendas and ambition. Despite the Darwinian undercurrents that seem to govern global affairs, I share your belief that there is still room for openness and communication. It’s a testament to the resilience and potential of the human spirit to transcend these adversities. However, the difficulty lies in carving out spaces for these ideals to flourish amidst the coercion of power-hungry actors. I believe it requires a steadfast commitment to doing what is right, even when it seems almost sisyphean in the face of overwhelming opposition. The beauty with which you discuss creativity and natality – invoking Arendt’s concept, yet extending it further – offers a beacon of hope. You reminds me of the transformative power of birth, renewal, and the endless possibilities inherent in human endeavor, and encourages students like me to look beyond the immediacies of our circumstances, to the broader implications of our actions and the legacy we wish to leave behind – every time I think of this, I kept wondering – where are Mihaela like people on campus? Or out there?

    The conditions of human pain and unhappiness got me to think hard, especially within the context of our current global ethos that prioritizes productivity and meritocracy often at the expense of humanism. I find it a disconcerting trend where the essence of our humanity is overshadowed by the relentless pursuit of efficiency and success, and I’m trying to put this sentence into the context of what I’m learning in my Ed Studies classes in college. We have recently been exploring the concept of abolitionist pedagogy – rooted in the principles of racial abolition and emancipation, this approach not only challenges the existing structures of schools and prisons but also calls into question the pervasive influence of white supremacy in shaping these institutions. Eventually it’s calling for an abolitionist of schools, prisons, etc. Thoughts?

    As a fervent about-to-be educator, I am eager to hear more from your writings, hoping they serve as a constant reminder and inspiration. In a world that seems increasingly fragmented by extreme ideologies and divisive politics, the search for spaces that foster dialogue, understanding, and collective action becomes all the more pressing. The rise of populism and nationalism across the globe, including in Europe, signifies a profound challenge to the ideals of democracy, inclusivity, and global cooperation.

    – a student of yours from Carleton College

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

Alte Articole