Cristina Cileacu este jurnalist și realizator al emisiunii „Pașaport diplomatic”, difuzată de Digi24. În contextul conflictului armat din Israel, Cristina Cileacu a fost subiectul unui fake-news, amplificat în social media, ale cărui consecințe, care țin fie de amenințări cu moartea la adresa jurnalistei, fie de propagarea altor știri false despre aceasta, continuă până azi.
Cum putem detoxifica un mesaj care a făcut deja rău oamenilor? Mă gândesc la cazul tău, în care un politician a lansat un mesaj toxic despre o relatare pe care ai făcut-o din Israel în octombrie 2023: a fost contracarat mesajul toxic în mod eficient? Care este rețeta ideală a unei demistificări?
Cristina Cileacu: O reţetă ideală a unei demistificări este dificil de găsit. Fiecare mistificare este pusă într-un context care, de cele mai multe ori, apelează la emoţiile publicului. În funcţie de valul de emoţie pe care îl stârneşte subiectul, care devine fake news, se poate lucra cu o metodă de repunere în lumină a adevărului. Cazul particular în care am fost ţinta dezinformării făcută chiar de un politician cunoscut a fost rapid preluat în toată lumea pentru că mulţi susţinători ai cauzei palestiniene au ales să creadă că atacurile Hamas din 7 octombrie 2023 nu au avut loc, deci răspunsul israelian era nejustificat şi iată şi „dovada”: chiar şi un reporter din România „mimează” un atac Hamas. Lumea musulmană a reacţionat cu furie şi cu ameninţări cu moartea la adresa mea. Dacă vorbim despre publicul din România, problema israeliano-palestiniană era mai puţin importantă. Contextul în care acest fake-news a devenit noua bârfă naţională a momentului cred că s-a datorat unei uriaşe neîncrederi în presa tradiţională.
Detoxifierea mesajului nociv a fost făcută în crescendo: am reacţionat eu, diferiţi colegi cunoscuţi din presă, presa internaţională, societatea civilă, colegii mei de la Digi24 şi câteva ambasade străine, inclusiv cea palestiniană. Însă nu este niciodată suficient. În urmă cu doar câteva zile, un fost coleg de şcoală, care acum locuieşte în UK, mi-a trimis un link în care eram acuzată că mimez războiul. La el încă nu a ajuns demistificarea, deşi a fost consistentă. Efectul provocat de o ştire falsă este mai puternic şi de aceea este important ca publicul să înveţe ce înseamnă sursă de informare credibilă. Momentul în care încetăm să ne mai punem întrebări şi luăm de-a gata o informaţie, doar pentru că mulţi din bula noastră îi dau share sau comentează, este deja punctul critic în care mistificarea prinde teren.
„Ne-am obişnuit să ne ferim de mediile rău famate în viaţa de zi cu zi, vom învăţa şi ce este nociv în mediul digital. Iar pentru asta avem de antrenat un singur instrument: propriul creier.”
Cum e mai eficient să contracarăm mesajele false: prin cuvinte sau prin imagini?
Cristina Cileacu: Imaginea contează mai mult, prinde mai repede la public şi susţine mistificarea. Tot imaginea este prima alterată şi în clipurile deepfake. Cred că în cazul demistificării sunt mai utile cuvintele. Doar că este o luptă pierdută încercarea de a convinge de contrariu un om care crede deja în „adevărul” unei fotografii, al unui scurt video sau unui mesaj conspiraţionist.
Ce se poate face în acest caz este să le punem întrebări celor care aleg să creadă neadevăruri: „spuneţi că aveţi gândire critică, deci ştiţi cât de mult contează să ne punem întrebări în orice chestiune: nu credeţi că este esenţial să ne uităm la dovezile pe care le aduceţi pentru susţinerea acestei teorii? // cum vă simţiţi când vorbiţi despre aceste teorii? // ce vă oferă dvs. personal credinţa în aceste lucruri?”. În general, conspiraţioniştii pleacă de la pretenţia că sunt înregimentaţi într-o luptă cu un sistem rău, că au informaţii care în mod normal sunt ţinute la secret şi că felul lor de a gândi este superior. Este pierdere de vreme să îi contrazici, este însă un avantaj să fie implicați în conversaţii în care este simplu de demonstrat câte cunoştinţe lipsesc din construcţiile în care cred.
Ce înseamnă toxicitate în contextul vieții noastre digitale? Și cine decide ce este considerat toxic?
Cristina Cileacu: Propriile noastre sisteme de gândire pot decide ce este cu adevărat toxic în mediul digital. Aşa cum ştim că nu trebuie să respirăm un aer urât mirositor şi ne protejăm instinctiv, putem fi sinceri cu noi înşine şi în privinţa adevărurilor pe care alegem să le credem. Până la urmă nu este atât de sofisticat să ne adresăm singuri întrebări atunci când instinctele ne alertează că ceva este în neregulă cu o informaţie. Desigur, ajută şi dacă renunţăm la diferite complexe de superioritate, mai ales la cel care ne face să credem că suntem mai deştepţi ca alţii. Mediul digital va avea mereu o doză de toxicitate, societăţile în care trăim au dintotdeauna partea lor toxică. Ne-am obişnuit să ne ferim de mediile rău famate în viaţa de zi cu zi, vom învăţa şi ce este nociv în mediul digital. Iar pentru asta avem de antrenat un singur instrument: propriul creier.
Este libertatea de exprimare un scut pentru vocile extremiste? Există limitări acceptabile ale libertății cuvântului?
Cristina Cileacu: Libertatea de exprimare greşit înţeleasă este un scut pentru extremişti. „Este democraţie, deci spun ce vreau şi fac ce vreau!” Argumentul folosit ca atare arată chiar faptul că extremiştii nu ştiu ce este de fapt democraţia. Avem deja limitări ale libertăţii cuvântului şi mă refer aici la măsurile bune pe care societăţile democrate le-au impus în privinţa discriminărilor diverse. Se pot impune mai multe? Cel mai probabil, da. Însă întrebarea care apare este dacă o limitare a exprimării duce şi la schimbarea mentalităţii. Iar aici răspunsul cred că tinde spre negativ. Şi se revine la punctul zero, care, după părerea mea, este lipsa unei educaţii cu principii solide. Alergarea după diplome şi imagine bate, din păcate, volumul de cunoaştere, proprietatea termenilor, înţelegerea valorilor democratice şi a devenit un fel de nou susţinător al banalităţii răului. Extremiştii sunt, în mare parte, oameni care au o educaţie. Ar trebui să ne întrebăm cât de solidă este acea educaţie. Abia apoi putem interveni cu limitări, dacă va mai fi cazul. De pildă, a fost nevoie să înceapă ruşii un război în Ucraina ca să afle tot patriotul român că nu România este grânarul Europei…
„Dacă lumea musulmană a fost violentă în exprimare, trollii ruşi au fost radicali şi au publicat o fotografie cu o figură mutilată, în care explicau că sunt eu, ucisă de Hezbollah, ca răzbunare pentru că am mimat războiul.”
Narațiunile de război- o armă eficientă în războiul narațiunilor: cazul Clarissei Ward, corespondent de război CNN
Relatarea ei despre situația din Fâșia Gaza (octombrie 2023) a fost denaturată, modificată de cineva și postată pe rețelele de socializare. Chiar dacă postarea falsă despre Clarissa Ward a fost etichetată drept satiră și divertisment, chiar dacă CNN sau alte instituții importante de știri au arătat că este o falsificare grosolană a relatării Clarissei Ward, falsul a circulat pe internet cu milioane de vizualizări. În cadrul panelului organizat de noi la Aspen-GFM Bucharest Forum (noiembrie 2023), Clarissa Ward a povestit cum a primit amenințări cu moartea chiar și după ce postarea care a denaturat relatarea ei a fost etichetată ca falsă, chiar în urma declarațiilor CNN și ale altor publicații care demonstrau falsitatea postării.
Te rog să exemplifici cu situațiile în care te-ai aflat tu. Chiar dacă nu ai primit amenințări cu moartea, știu că ai fost ”ucisă” virtual de trollii ruși.
Sunt cazurile Clarissei Ward și al tău un exemplu al limitelor în lupta cu dezinformarea? Este suficientă etichetarea sau dezmințirea simplă pentru a combate știrile false?
Cristina Cileacu: Faptul că doi reporteri, unul celebru mondial şi celălalt de la o televiziune de ştiri din România, au ajuns ţinte ale dezinformării arată că de fapt apărarea internaţională în faţa acestui flagel este foarte slabă. Nu contează deloc cât de cunoscut eşti sau pentru ce presă tradiţională lucrezi, este important doar faptul că dezinformarea este mai puternică decât informarea corectă. Ameninţările cu moartea au existat şi în cazul meu, chiar şi după ce ştirea care circula online a fost dovedită ca fiind un fals. Eram în Israel încă şi m-a bucurat reacţia personalului palestinian de la hotelul din Tel Aviv unde eram cazată. Discutasem cu ei despre vizitele mele anterioare in Cisiordania şi Gaza, vorbisem împreună cu ei şi colegii lor israelieni despre complicata situaţie în care trăiesc. Când a apărut fake-ul despre mine, share-uit masiv pe site-uri din lumea musulmană, acei oameni au venit şi m-au îmbrăţişat, mi-au spus: „hei, am vorbit deja mult cu tine, nu credem porcăria asta!”. Între timp primeam mesaje de ameninţare cu moartea, pe Instagram, de la arabi necunoscuţi şi mesaje cu „să-ţi fie ruşine!”, de la arabi care mă cunoşteau. Sunt şi în momentul în care răspund la aceste întrebări arabi, nu doar palestinieni, care mă cunosc şi aleg să nu mai vorbească cu mine, chiar dacă ştiu că au văzut un fake pe internet. Dacă lumea musulmană a fost violentă în exprimare, trollii ruşi au fost radicali şi au publicat o fotografie cu o figură mutilată, în care explicau că sunt eu, ucisă de Hezbollah, ca răzbunare pentru că am mimat războiul. Ca fapt divers, când am făcut relatarea în timpul atacului Hamas, eram în oraşul Ashkelon, din sudul Israel, Hezbollah este în Liban, deci la nord de Israel… detalii care contează dacă vrei să crezi în seriozitatea unei ştiri.
Nu este deloc suficient doar să demonstrezi că o ştire falsă este falsă. Ce apare pe internet rămâne acolo şi poate oricând să reapară. De aceea, debunking-ul, demitizarea unui fals, este utilă doar punctual, pentru aplanarea unei crize. Pe termen lung este nevoie de instrumente, săditul seminţelor de îndoială asupra informaţiilor care nu au surse sigure, dar şi reabilitarea reputaţiei presei tradiţionale. Nu oricine poate fi reporter, aşa cum nu oricine poate fi inginer. Chiar dacă cele două meserii diferă în complexitate, orice meserie se face după reguli şi de aceea nu se poate publica sau spune orice, doar de dragul de a căpăta celebritate pe reţelele sociale. Asta este ceva ce oamenii vor fi nevoiţi să înveţe. Să sperăm că nu prin metoda dificilă în care vor suporta o conducere politică extremistă care să le decidă viitorul.
„Până când politica nu va fi implicată cu adevărat în combaterea dezinformării, în principal prin comunicare directă cu populaţia, în sancţionarea reală a mijloacelor media care publică ştiri false şi în protejarea independenţei presei, dezinformarea va mai câştiga bătălii în războiul cu informarea.”
În opinia ta, cum se poate realiza cel mai eficient combaterea dezinformării, ținând cont de experiențele de mai sus? Poate auzi și altceva un conspiraționist decât ceea ce știe deja?
Cristina Cileacu: Un conspiraţionist este un om, iar reacţiile oamenilor la diferite situaţii apar din diferite motive, de cele mai multe ori dintr-o frică. Problema, din punctul meu de vedere, nu este creată de conspiraţionişti, ci de politicienii care aleg să folosească fricile acestor oameni ca să obţină puterea. Vedem, dacă ne uităm la exemplul din SUA, că mare parte din americani aleg să creadă că Donald Trump este un lider bun, indiferent de câte dovezi apar despre ilegalităţile pe care le-a făcut. De ce se întâmplă asta? Pentru că de cealaltă parte, puterea nu a comunicat suficient cu societatea americană. Comunică doar să le arate că Trump nu este bun, deci să-i convingă de contrariul a ceea ce oamenii cred deja. Nu va funcţiona. Vedem aceeaşi greşeală şi în politica românească. Politicienii nu vor să priceapă că dacă ai o atitudine elitistă nu vei avea de partea ta masele de oameni. Să spui „lasă-i că sunt proşti şi nu înţeleg” este un lucru foarte greşit. Oamenii înţeleg lucruri, dacă le sunt bine explicate. De exemplu, populiştii şi extremiştii folosesc mesaje simple. Dezinformarea se poate combate doar prin comunicare fără pauză. În urmă cu patru ani, ştirile false erau mai credibile în România. Pentru că subiectul este constant pe agenda de discuţii sociale, populaţia a început să îşi construiască singură reflexul de a se întreba mai des dacă ceva este sau nu adevărat. Suntem unde trebuie? Nici pe departe, dar sigur s-au făcut nişte paşi înainte. Până când politica nu va fi implicată cu adevărat în combaterea dezinformării, în principal prin comunicare directă cu populaţia, în sancţionarea reală a mijloacelor media care publică ştiri false şi în protejarea independenţei presei, dezinformarea va mai câştiga bătălii în războiul cu informarea.
