Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

O scurtă reflecție asupra semnificației „gândirii critice”

În Metafizica sa, Aristotel declară că uimirea este începutul filozofiei. Actul de filozofare începe, cel puțin în povestea occidentală, cu uimirea. Este înrădăcinat în capacitatea de a vedea lumea ca și cum ar fi pentru prima dată, ca un miracol. Cu toate acestea, în spatele uimirii filozofului se află întotdeauna o întrebare, o cercetare. Este refuzul de a lua de bun, de a accepta ca atare ceea ce pare să fie pur și simplu acolo. În spatele uimirii, se află întotdeauna spiritul critic al cercetării, căutarea explicațiilor și a rațiunilor. Uimirea este începutul gândirii critice. Rolul său este să zguduie familiaritatea obișnuită. Uimirea îți deschide ochii. Ne face să vedem adevărurile și sensurile existente ca problematici, ca având nevoie de justificare. Uimirea ne îndepărtează de ceea ce considerăm a fi neproblematic și natural în lumea înconjurătoare.  

Uimirea este începutul reflecției problematice. A te fi mirat înseamnă să-ți fi pierdut liniștea minții pentru totdeauna. Înseamnă să fi câștigat, în schimb, o minte neliniștită, căutătoare, dornică de a afla, o minte care refuză să accepte orice în mod implicit sau doar pe autoritate.

Tradiția spune că Socrate a adus filozofia cu picioarele pe pământ. A îndreptat atenția investigației filozofice de la cosmos la ființa umană și valorile sale. Preocuparea sa principală a fost să știe ce face o viață umană bună, semnificativă și fidelă propriei sale naturi. Cu alte cuvinte, pentru Socrate, adevăratul miracol ești tu, eu, fiecare ființă umană. 

„Ideea lui Socrate era că gândirea critică nu poate fi decât gândire independentă.”

Obiectul uimirii sale nu este universul, ci miracolul existenței umane. Cu Socrate, gândirea filozofică a câștigat o puternică dimensiune morală. A devenit investigația critică a opiniilor și credințelor mele. O viață neexaminată, credea Socrate, nu merită a fi trăită. Asta înseamnă că o viață în care nu ne mirăm de opiniile și credințele noastre, în care nu ne întrebăm despre motivele opiniilor pe care le avem și ale acțiunilor pe care le întreprindem, este lipsită de valoare umană. Gândirea critică devine aici autoexaminare. Privirea uimitoare și critică a filozofului se îndreaptă, cu Socrate, în interior. Cu toate acestea, Socrate a fost un gânditor care nu și-a întors spatele agorei, domeniului public. Nu a uitat niciodată că era în același timp un gânditor și un cetățean. Nu a uitat niciodată că a gândi, a gândi critic, poate avea loc doar ca un dialog. Ia forma unei conversații, mai întâi cu mine însumi, în propria mea minte, și apoi cu alții. 

În conversațiile sale cu concetățenii, Socrate a jucat modest rolul de moașă. Afirmația sa era că nu are adevărul de oferit interlocutorului său, de impus asupra lui. Tot ce putea face era să-i pună interlocutorului său întrebările corecte. Oferind răspunsurile corecte, acesta va găsi calea către adevăr, cu propria sa minte și suflet, prin propriile sale eforturi. Ideea lui Socrate era că gândirea critică nu poate fi decât gândire independentă.

În secolul al XVI-lea, în Franța, Michel de Montaigne a reînviat această idee socratică. Montaigne a scris o carte originală de eseuri, ale cărui unic subiect este Montaigne însuși, propria sa persoană. Exercițiile critice ale lui Montaigne din eseurile sale au marcat un moment decisiv în geneza umanismului. Nu numai că Montaigne a considerat că este demn să ne spună o poveste despre sine, așa cum face în cele două volume ale eseurilor sale, dar mai important, a refuzat să disocieze examinarea critică a sinelui individual de ceea ce Aristotel considera a fi cea mai importantă virtute umană, prietenia. 

„Gândirea critică, atât ca autoexaminare, cât și cultivare a prieteniei, devine cu Montaigne reflecție asupra condiției umane.”

Rezultatul este că gândirea critică devine inseparabilă de abilitatea de a vedea și respecta unicitatea celuilalt om, a prietenului. În mod intim legată de prietenie, gândirea critică devine aici un act de recunoaștere și cultivare a diversității. Mai mult, a se cunoaște mai bine, ca rezultat al autoexaminării critice, înseamnă a putea comunica mai bine cu ceilalți. Cu Montaigne, Tzvetan Todorov ne spune: „Auto-cunoașterea servește comunicării dintre ființele umane”.

Examinarea critică a sinelui este relațională. Este orientată spre celălalt. Este prietenia lui Montaigne pentru poetul La Boétie, pentru un „tu” unic, care conferă individualitatea și unicitatea lui, a lui Montaigne. Celălalt, prietenul meu, este unic nu în izolare față de mine, ci doar în relația cu mine. 

Ideea puternică aici este că gândirea critică nu poate să nu implice recunoașterea valorii celuilalt om, a unicității celuilalt individ fără de care propriul meu sine și-ar pierde natura distinctă. Este celălalt, relația mea cu prietenul meu, locul special pe care prietenul meu îl ocupă în relație cu mine care mă face „pe mine”. Fără unicitatea sa, nu sunt nici eu însumi. Pe de altă parte, propria mea unicitate devine un drum către un alt om, către prietenul meu. 

Gândirea critică, atât ca autoexaminare, cât și cultivare a prieteniei, devine cu Montaigne reflecție asupra condiției umane. Face acest lucru pentru că ne aduce pe noi, pe tine și pe mine, împreună, într-o comunitate de conversație și căutare comună a adevărului. În construirea acestei comunități de conversație începem să descoperim și, în același timp, să cultivăm umanitatea noastră.

Toate aceste gânduri par a fi abstracte. Par a fi departe de viața noastră de zi cu zi și de lumea în care trăim astăzi. Aș susține contrariul. Gândirea critică și independentă, actul de autoexaminare sunt esențiale pentru capacitatea noastră de a păstra calitatea domeniului public. În perioada interbelică, Europa a fost colonizată, atât din dreapta, cât și din stânga spectrului politic, de ideologii care nu cereau gândire critică și independentă de la adepții lor. Dimpotrivă, cereau supunere, obediență și renunțarea la libertatea și autonomia fiecăruia. 

„Gândirea critică, așa cum a fost descrisă de Sebastian, recunoaște propria sa falibilitate. Ea conștientizează că suntem cu toții susceptibili de a face greșeli și, ca urmare, ne încurajează să ascultăm și opinii diferite, chiar și cele cu care am putea să nu fim de acord.”

România nu a fost scutită de vraja acestor ideologii și mișcări politice. Mihail Sebastian (1907-1945), un scriitor și jurnalist evreu român, îi numea pe cei care își abandonează gândirea critică și independentă „oameni în uniformă”. Sunt oameni care se consideră infailibili. Sunt oameni care nu au îndoieli. Acești oameni reduc totul la unul sau două adevăruri absolute, care nu sunt niciodată contestate, niciodată dezbătute. Hannah Arendt i-ar fi numit pe acești „oameni în uniformă” niște nimeni, oameni care nu s-au angajat niciodată în autoexaminare socratică, oameni fără propriul „sine”, oameni fără sens moral, fără conștiință.

În anii 1930 și 1940, Sebastian a fost martorul transformării propriilor săi prieteni, printre care Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, în „oameni în uniformă” și al înrolării lor în rândurile fasciștilor români, ale mișcării legionare. A fost martorul modului în care fanatismul și gândirea alb-negru, o modalitate simplistă și necritică de a împărți lumea între noi, cei buni, și ei, cei răi, au câștigat treptat teren, în jurul său, în societatea vremii. Orbirii și huliganismului ”oamenilor în uniformă,” Sebastian le-a opus luciditatea și spiritul critic al lui Montaigne. Pe 25 noiembrie 1935, Sebastian a susținut o conferință radio, intitulată „Nemuritorul Montaigne”. Printre altele, iată ce a spus în acea conferință despre umanistul francez:

Montaigne nu are certitudini poruncitoare. El nu cunoaşte certitudini infailibile. Gândirea lui e făcută din îndoieli, din dibuiri, din ezitări. Este gândirea unui om care caută. Scrisul însuşi nu este pentru el altceva decât o căutare. Este un mijloc de a sta de vorbă mai întîi cu tine însuți, apoi cu alți oameni, pentru ca astfel să te apropii de un adevăr, care de astfel mereu va rămîne instabil, tremurător, depărtat.

De aceea, pentru Montaigne, nu există o mai categorică prostie decât a disprețui opiniunile adverse. Cât de frumos spunea el acest lucru: ‘Încăpățînarea şi înflăcărarea de opinie este cea mai sigură dovadă de dobitocie: există oare ceva mai sigur de sine, mai decis, mai disprețuitor, mai contemplative, mai grav, mai serios, decât măgarul?’

Montaigne nu numai că nu disprețuieşte gândirile opuse lui, dar le caută, ba chiar le prefer. ‘Învăț mai mult prin ce-mi este contrar, decât prin ce-mi este simetric.’ Iar in altă parte, tot atât de frumos adaugă: ‘Eu nu urăsc gândurile potrivnice gândurilor mele. Eu nu mă sperii văzând discordanța dintre judecata mea şi judecata altuia şi nu vreau sa devin incompatibil cu societatea oamenilor pentru motivul ca ei sunt altă gândire…Niciodată n-au fost în lume două opinii identice, după cum n-au fost două fire de păr sau două grăunțe. Calitatea cea mai universală este însăşi diversitatea.

Aceste cuvinte surprind cu adevărat esența gândirii critice și relevanța sa profundă în sfera politică. Gândirea critică, așa cum a fost descrisă de Sebastian, recunoaște propria sa falibilitate. Ea conștientizează că suntem cu toții susceptibili de a face greșeli și, ca urmare, ne încurajează să ascultăm și opinii diferite, chiar și cele cu care am putea să nu fim de acord.

Gândirea critică îmbrățișează îndoiala și ezitarea. Ea abordează incertitudinea, recunoscând că rezultatele sale sunt mereu provizorii și neterminate. Rămâne deschisă, lipsită de formule rigide și poartă o natură disidentă. Întotdeauna salută evoluțiile ulterioare, descoperirile noi și ideile proaspete. Se angajează într-o conversație exploratorie și căutătoare, atât cu sine însuși, cât și cu alții. Gândirea critică este o expunere constantă la diferență, căutând activ gânduri care să pună la îndoială propriile concepții.

În cuvintele lui John Stuart Mill, gândirea critică inventează adversarul în numele argumentării contra, oferind în mod constant motive și justificări pentru pretențiile sale la adevăr. Trăiește din pluralitate, prețuind perspectivele diverse. În absența pluralității, gândirea critică s-ar ofili și și-ar pierde vitalitatea.

*

Astăzi pot vedea în jurul nostru cum fanatismul ideologic și politicile extreme subminează abilitatea cetățenilor de a gândi critic și independent. Mințile oamenilor sunt ușor fascinate și preluate de „știrile false”. Pare mai ușor să apelăm la clișee și stereotipuri, la tot felul de prejudecăți când suntem confruntați cu o realitate nouă și tulburătoare, în loc să gândim și să judecăm cu mintea noastră. Diferența ne sperie. Pluralitatea este tulburătoare. Preferăm siguranța liniștitoare a „propriului nostru tip, grup, clasă”, a familiarității lor reconfortante.

Este adevărat, gândirea critică și independentă este exigentă. Necesită efort și curaj. Cu toate acestea, pentru a readuce cititorul la începutul poveștii mele, atunci când gândirea critică moare, uimirea inițială care a declanșat gândirea filozofică și a modelat umanitatea noastră ne părăsește de asemenea.

Încetăm să mai observăm ciudățenia și noutatea lumii. Încetăm să mai vedem realitatea ca pe o invitație de a dezvolta idei noi, perspective noi. Ne blocăm în închisoarea propriului nostru univers prea bine reciclat, familiar, în încăpățânarea noastră sigură de sine. Închidem mințile noastre. Când acest lucru se întâmplă, rațiunea noastră începe să se micșoreze. S-ar putea chiar adormi. Așa cum ne amintește Goya, pictorul spaniol din secolul al XVIII-lea, somnul rațiunii naște monștri.

Când acești monștri intră în domeniul politic, ne pot transforma, pe noi, pe tine, pe mine, în autori ai răului, în martori iresponsabili, indiferenți. Așa cum știa foarte bine și Sebastian, nu putem fi niciodată destul de vigilenți și lucizi. Gândirea critică rămâne, totuși, gardianul nostru modest și umil, farul nostru de speranță. Rămâne calea noastră către civilizație și umanitate.

15 Tzvetan Todorov, Montaigne ou la découvert de l’individu, 40

16 Todorov, Montaigne ou la découvert de l’individu, 42.

17 Mihail Sebastian, De două mii de ani. Cum am devenit hooligan, 256-257.

18 Mihail Sebastian, Opere, VI. Publicistică (1936), 963-964.

Mihaela Czobor-Lupp
Mihaela Czobor-Lupphttps://languagematters.ro/
Mihaela Czobor-Lupp predă teorie politică la Carleton College, Minnesota, Statele Unite ale Americii. Printre publicațiile sale recente se numără: Imagination in Politics: Freedom or Domination? (Lexington Books, 2014), Herder on the Emancipatory Power of Religion and Religious Education (The Review of Politics, 2017), Cosmopolitan Care în The Routledge Handbook of Cosmopolitanism Studies (ediția a doua, 2019). Articolul său, Undoing ‘East’ and ‘West’ in Orhan Pamuk’s Novels: “A Novelist’s Politics” and the Idea of Europe, este în curs de apariție în revista de specialitate College Literature. În prezent, Mihaela Czobor-Lupp lucrează la finalizarea unei cărți de memorii despre perioada comunistă în România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

Alte Articole