Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

Memoria ca instituție a prezentului – între narativele curatoriale și arhipelagul nostalgiei

Rețeaua Memoriei- Identități, itinerarii și confluențe muzeale Arhipelagul nostalgiei – uitare sau memorie selectivă ? Sursele și mecanismele nostalgiei comuniste

Narative curatoriale – un experiment expozițional

Muzeul Ororilor Comunismului în România (MOCR) își propune să devină un spațiu al memoriei victimelor represiunii comuniste și să păstreze vie amintirea suferinței lor prin următoarele două linii principale de acțiune: crearea de bază patrimonială și asigurarea de centre de documentare în parteneriat cu institutele de cercetare. Principalele activități vizează un efort susținut de consolidare a unei borne culturale și instituționale prin intermediul expozițiilor, evenimentelor, conferințelor, experiențelor imersive și mai ales a dezbaterii publice în vederea construirii unei imagini clare asupra traumelor suferite de către români în perioada 1945-1989. Scopul nostru ca muzeu este sa facem din memorie o instituție a prezentului ca să consolidam viitorul generațiilor de mâine.

Prin Rețeaua Memoriei- Identități, itinerarii și confluențe muzeale prezentăm pentru prima dată, într-un spațiu și concept unitar publicului larg: atât cel timișorean, cât și vizitatorilor capitalei culturale, preocupările și proiectele instituțiilor și specialiștilor interesați de istoria comunismului. Aceste instituții cu profiluri și structuri administrative diferite, activează pe tot cuprinsul țării prin

persoane cu ocupații și interese diverse, dar toate convergând spre un numitor comun: activarea, păstrarea și transmiterea memoriei recente.

Istoria Rețelei debutează în anul 2015, când Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) lansează o structură neformalizată juridic, a majorității inițiativelor publice și private de prezervare și valorificare a locurilor de memorie, de organizare a spațiilor muzeale ce abordează perioada comunistă în România și Republica Moldova.

Membrii Rețelei care participă la  expoziție: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Exilului Românesc, Muzeul Ororilor Comunismului din România, Memorialul Revoluției din Timișoara, Muzeul Universității din București, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Naţional Brătianu, Muzeul Țării Crișurilor Oradea, Complexul Muzeal Arad, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Casa Muzeelor Iaşi, Muzeul Naţional de Istorie din Republica Moldova, Complexul muzeal în aer liber în memoria victimelor represiunii politice, Mereni din Republica Moldova, Institutul de istorie ProMemoria din Chişinău, Muzeul de Istorie Avdarma UTA, Găgăuzia, Muzeul Judeţean Buzău, Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, Casa Memorială Iuliu Maniu, Bădăcin, Muzeul Amintirilor din Comunism, Brașov, Muzeul Marton Aron Harghita, Muzeul Cineastului Amator Reșița, Casa memorială a victimelor dictaturii comuniste din România, Muzeul Abandonului, Societatea Culturală Condiția Română, Petrila, Muzeul Mineritului din Petroșani, Muzeul Colectivizării, Tămăşeni, Neamţ, Centrul de Informare şi Documentare privind regimurile totalitare, Bârlad, Muzeul Consumatorului Comunist, Timișoara, Muzeul de Pânze și Povești, Mândra, Ţara Făgăraşului, Braşov.

Echipa: Expoziția a fost concepută și dezvoltată de o echipă formată din: dr. Irina Hasnaș Hubbard, muzeograf – design de expoziție și grafica; arh. Adina Anghel și arh. Dan Ionescu – design mobilier expozițional; Rado Gino, președinte Memorialul Revoluţiei din Timişoara alături de Alexandra Groza, manager MOCR – coordonatori și Andreea Alexandra Dinu – responsabil comunicare.

Program vizitare: Expoziția poate fi vizitată între 9 decembrie 2023 și 15 ianuarie 2024, de luni până vineri între orele 8:00-18:00, iar sâmbăta și duminica între orele 10:00-18:00, la Memorialul Revoluției din Timișoara, pe str. Oituz nr.2B.

Arhipelagul nostalgiei – uitare sau memorie selectivă ?

Perioada comunistă cea mai bine definită de impactul nostalgiei este, cu precădere, perioada anilor 1965-1989. Care sunt surele nostalgiei? Ce mecanisme determină argumentele de tipul „înainte era mai bine”? Mai mult de atât, de ce se utilizează memoria selectivă în reconstruirea amintirilor de odinioară?

Pentru a putea răspunde la aceste întrebări trebuie mai întâi să înțelegem de ce mirajul epocii ceaușiste persistă până astăzi. Nostalgicii folosesc un set de argumente, pe care le vom detalia, menite să blocheze orice discuție argumentată sau rațională referitoare la aspectele negative ale regimului. Simpla justificare că au experimentat direct perioada reprezintă un argument invalid, fiindcă în societatea „multilateral dezvoltată”, unde „se făureau oamenii noi” realitatea era limitată la un set de experiențe definite de educație, gradul de percepție, numărul de legături sociale. Nu se neagă veridicitatea experienței, ci doar se evidențiază cât de relativă este în raport cu imaginea de ansamblu. Nostalgicii care văd trecutul comunist în lumini pozitive reprezintă produsul unui conținut ideologic, care, în mod ironic, nu ține de ideologia comunistă, ci de aparentul eșec al perioadei de tranziție și a gradului ridicat de nemulțumire față de noua clasă politică de după 1990. Ce s-a întâmplat la nivelul întregului fost lagăr sovietic a fost că experimentul social de conturare a unui veritabil „homo sovieticus”, forțat și creat prin manipulare culturală și politică, a supraviețuit mult timp după căderea comunismului, rezultând un „om al tranziției ”  frustrat de noua societate democratică, pentru care singurul idealul statal valid era reîntoarcerea la „gloria țării”deținută anterior schimbării de regim.  

Aceasta este doar una dintre cauzele actuale ale nostalgiei, dar rădăcinile sunt cu mult mai profunde dacă ne uităm la perioada anilor regimului de teroare sub Gheorghe Gheorghiu Dej, când între 1950 și 1960 peste 3 milioane de persoane au fost supuse regimului represiv, încarcerare, colonii de muncă, reeducare și deportări iar dintre aceștia aproximativ 800.000 și-au pierdut viața. Un astfel de argument pare suficient de convingător pentru a dovedi caracterul genocidal și teroarea, însă insuficient pentru a sugera amploarea reală. Statistica relevă ca doar 8% din populația din perioada 1950-1960 ar fi fost afectată de represiune, fapt care ridică serioase semne de întrebare asupra a cât de mult știm despre victimele comunismului până în zilele noastre. Dacă am menține, cel puțin teoretic, aceeași logică statistică și pentru perioada „comunismului de omenie”, așa cum a fost definit momentul Ceaușescu, atunci ar rezultă că societatea a fost împărțită într-o fracțiune restrânsă de victime și o mare pătură de persoane care fie nu au avut de suferit direct, fie erau integrate și protejate de sistemul Pile Cunoștințe și Relații. Așadar, o altă sursă care alimentează nostalgia este  accesul la informațiile și dosarele incomplete sau parțiale ale tuturor persoanelor care au fost urmărite politic, arestate la domiciliu, asupra cărora s-au făcut presiuni sau care au dus o luptă surdă cu regimul, fără ca ei să fi ieșit vreodată la suprafață.

Gradul de relativism este și aici destul de ridicat, ca un exemplu multe dintre cazurile de dizidență politică erau trecute de către Securitate în subordinea Miliției, pentru a efectua arestările în numele lor fără a implica serviciile în mod direct. Efectul s-a văzut în reducerea numărului de dosare asociate dizidenților și  în îngreunarea efortului de a identifica cât de mulți au făcut parte din rezistența tăcută din anii „epocii de aur”. Din punct de vedere social toți cei care au trăit fără să fie afectați de represiunea comunistă în mod direct, au contribuit, fără să știe, la ceea ce poate fi definit ca logica sacului de pietre.  Ce însemnă asta? Atât timp cât pietrele sunt în sac nu contează cum este folosit acesta, în ce scopuri, pietrele sunt în zona de confort, neștiind că sunt utilizate ca unelte colective, sau chiar dacă știu nu pot să iasă din sistem. Vina aparține întotdeauna celui care leagă și folosește sacul, dar acum în plină democrație încă nu putem face distincția între gestionarii sacului și simplele pietre care au fost puse în el atunci când utilizăm argumente de tip vindicativ. Cel mai consistent semn de întrebare este cât de mult, în cazul de față, controla statul și cât de mult se auto-cenzurau sau acționau cetățenii din frica de regim? Frica dă naștere la un fenomen natural, bazat pe instinctul de conservare, în care ceea ce este moral sau imoral, corect sau greșit nu mai contează, singurul aspect care primează este supraviețuirea. În cazul acesta denunțul devine, în mod ironic, o formă a exprimării individuale, în condițiile în care libertatea de exprimare era restrânsă. Nostalgia folosește mecanismul memoriei selective sau a externalizării răului, fiindcă din punct de vedere psihologic există o justificare coerentă care determină acțiunile unei persoane. Instituția denunțului era o practică des răspândită în toate statele comuniste, însă dilema este dacă toți cei care o făceau erau constrânși, li se impunea ca obligație, erau colaboratori sau informatori de ocazie? Trebuie să admitem că anumite informații erau oferite și din convingerea că acțiunea individuală avea o contribuție pozitivă în dezvoltarea regimului, ceea ce înseamnă ca scopul ideologic de a crea un „om nou” fusese atins, rotița din sistem funcționa.

Am menționat existența sistemului de Pile Cunoștințe și Relații, pe scurt PCR, acesta în sine este  un motiv care susține astăzi argumentele de tipul „în perioada lui Ceaușescu lumea o ducea mai bine”. Acest PCR era un mecanism de corupție socială, putem să-l numim și capital social, dar existența sistemului clientelar de obținere de beneficii a determinat, în mod inconștient perpetuarea chinului economic al RSR în anii ’80. De ce? Dacă ne uităm la ce se putea obține prin intermediul conexiunilor de tip PCR vedem că exista un top patru de beneficii care puteau fi obținute: 1. Locuințe și bunuri; 2. Servicii mai rapide în eliberarea pașapoartelor sau obținerea de excursii avantajoase; 3. Beneficii educaționale pentru copii, prin înscrierea la școli sau facultăți; 4. Obținerea de locuri de muncă în marile orașe. Consecința pe termen lung era că întreaga economie era marcată odată de presiunea ideologică de a produce la cotă, respectiv tensiunea internă dată de nevoia de a alimenta piața neagră care profita de lungul șir de falsificări economice a rapoartelor. Criza s-a acutizat și mai mult odată cu iernile dintre 1984 și 1986, când alimentația rațională promovată de Iulian Mincu devenise un deziderat iluzoriu în condițiile în care sistemele de încălzire nu făceau față, caloriferele erau golite pentru a nu îngheța, ceea ce determina în unele cazuri apariția de țurțuri în casă, iar familiile erau obligate să investească și să improvizeze haine groase în casă. Gazele nu aveau presiune sau nu funcționau, iar apa curentă era un joc de noroc în sine. Rețetele de mâncare se reinventaseră și se adaptaseră la resursele existente, erau preferate tortul economic, prăjitura fără ouă și imitațiile de icre. 

O serie de argumente pertinente pentru impactul regimului asupra vieții cotidiene, dar din nou relative pentru că experiența comunismului este individualizată până și la nivel micro regional în cadrul RSR. În București întreruperea apei curente, a electricității era o practică aplicată în zonele unde nu aveau reședințe membrii de partid sau nu existau ambasade, iar presiunea la gaze nu îi afecta pe toți bucureștenii în mod egal. Secretarii regionali de partid erau cei mai bine integrați în sistemul de Pile Cunoștințe și Relații fiindcă aveau nevoie de toate resursele clientelare necesare pentru  a-și putea menține funcția. De exemplu în regiunile producătoare de carne sau de îngrășăminte, exista constant o aprovizionare cu carne în măcelării, pe când la orașe aceasta era o raritate. Reversul medaliei era că în regiunile rurale pâinea se dădea pe cartelă, iar în marile orașe nu.  Un întreg sistem de influențe, nevoi și telefoane de sus aranjau modul în care o întreagă regiune putea avea sau nu resursele alimentare de bază. Este binecunoscut cazul Craiovei, un fief al lui Nicu Ceaușescu, unde nu se putea ca produsele să lipsească din galantare. Sunt cazuri de mariaje care au finalizat prin divorț, fiindcă unul dintre parteneri nu a mai putut suporta penuria de la oraș, preferând să se întoarcă la domiciliul de origine, unde situația era relativ mai bună.

Impresia că totul mergea, cel puțin la nivel propagandistic, se datora unei practici sociale foarte bine definite de următoarea zicală: „noi ne facem că muncim, ei să fac că ne plătesc”. Privită comparativ această replică reprezintă răspunsul dat de cetățeni la faptul că sunt obligați să respecte regulile impuse fără ca guvernanții să le reprezinte lor interesele. Pentru prima dată putem găsi un echilibru în societatea totalitară a „comunismului de omenie”, statului nu îi păsa de starea de bine a cetățenilor, iar cetățenilor nu le păsa de starea economică a statului atâta timp cât ei se puteau descurca și singuri. În mod paradoxal, și aici avem o rădăcină a nostalgiei, fiindcă în ciuda sistemului de control și a restricțiilor impuse existau suficiente lacune pentru a permite emergența pieței negre, a celor care se „descurcau” sau „aveau pe cineva”.

Deseori s-a folosit expresia „mămăliga nu explodează” pentru a sublinia caracterul docil al românilor în raport cu sistemul totalitar, dar dacă privim atent vom vedea prin această simplă expresie nu facem altceva decât să încurajăm argumentele de tip nostalgic. În RSR nu s-a trăit mai bine, ci s-a trăit mai rău comparativ cu alte state comuniste. În cazul URSS, anii ’80 o găsesc într-o criză politică, dar nu una economică de amploarea celei din RSR, în care sunt impuse restricții alimentare, practic problemele naționale variază și indică într-o bună măsură modul de funcționare diferențiat al comunismelor europene.  Când utilizăm termenul „mămăligă” pentru a ne referi la lipsa de reacție a poporului român ne facem un deserviciu, fiindcă neglijăm perioada dintre 1977 și 1989, când pe tot cuprinsul țării s-au înregistrat peste 16 proteste regionale de amploare, cu precădere în zonele bazinelor miniere. Se uită de existența efemeră a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii, fondat în 1979 și desființat în același an de Ceaușescu. Mult invocata „mămăliga” a explodat cu mult înainte de Brașov, Timișoara sau București, au fost fracturile lente, aproape invizibile în structura regimului. Crăpături care inițial au fost trecute cu vederea, minimalizate de regim, dar care, pe termen lung au provocat ruptura finală din decembrie 1989. 

Relativismul vine din lipsa de înțelegere că Revoluția din ’89 nu ar fi putut exista fără mișcările sindicale, fără protestele regionale. Aici intervine memoria selectivă care preferă imaginea pozitivă, „în comunism nu se murea de foame” sau versiunea „nu duceam lipsuri”, iar societatea de azi nu ajută la umplerea golurilor fiindcă ne axăm doar pe momentele cheie nu și pe pașii mărunți, dar la fel de dramatici care au construit marea explozie.

Sursele nostalgiei sunt multiple, iar articolul de față am indicat doar câteva dintre rădăcinile care mențin convingerea că sistemul comunist oferea mai multe oportunități. Mecanismele care au dus la construirea unui arhipelag al nostalgiei nu pot fi atribuite numai trecutului, fiindcă acuzând nostalgicii de blocare în trecut prin folosirea aceluiași trecut ca factor de argumentare pentru a-i combate este o abordare care îi favorizează. Nostalgicii nu sunt responsabili pentru sentimentele lor în totalitate. Regimul schimbat și lipsa de perspective, pierderea unui întreg stil de viață,  toate acestea au scos la iveală matricea pe care ceaușismul nu a reușit să o construiască în anii de dictatură, anume reușita creării unui „om nou”.

 Mulți dintre aceștia au putut să se debaraseze de cămașa ideologică și au intrat în cursa pentru capital, au inițiat afaceri sau au plecat liberi la prima deschidere a graniței, dar cei care nu au reușit să se adapteze au trăit și încă trăiesc cu angoasa că sistemul politic actual îi uită și neglijează, îi privează de beneficiile pe care le aveau altă dată. Nu are sens să fim ipocriți, sistemul de Pile Cunoștințe Relații este deplin funcțional și în zilele noastre, doar că s-au schimbat actorii și posibilitatea de accesa bunurile și serviciile. Vocile nostalgiei de azi sunt amplificate și de folosirea eronată a istoriei ca mijloc de analiză morală,  implicată în nevoia de a scrie și relata trecutul dintr-o perspectivă normată și aprobată. Nostalgia este un curent de opinie pentru alții, o convingere pentru unii, o experiență relativă și limitată pentru majoritatea, tocmai pentru că în România nu am găsit calea de a scrie o istorie cu adevărat sinceră a comunismului, în care să nu rămână lacune sau interpretări echivoce.    

Publicat la data de 22 decembrie 2020

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24499865-31-ani-revolutie-unde-vine-nostalgia-post-comunista-unor-romani.htm
Alexandru Groza
Alexandru Grozahttps://languagematters.ro/
Groza este absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București, a fost Fulbright Visiting Researcher la Institute of Slavic East European and Eurasian Studies (ISEEES), la Universitatea din California - Berkeley, iar în prezent pregătește un doctorat privind relațiile româno-americane în perioada regimului comunist. Alexandru Groza a îndeplinit și rolul de Manager de proiect la Ferestroika Experience, un muzeu privat al vieții cotidiene în comunism. A organizat numeroase expoziții tematice axate pe memoria regimului comunist. Este coautor (alături de Adrian Cioroianu) al volumului „Elena a României – Regina-Mamă, Regina Suferinței și a speranței” (2018).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

Alte Articole