În mod tradițional, războiul modern se poartă în aer, pe apă și pe pământ, iar în epoca digitală, a emers câmpul de bătălie cibernetic care interacționează cu toate cele trei antemenționate. Astfel, armatele contemporane au provocarea foarte dificilă de a acționa pe toate aceste domenii de bătălie coordonat și controlat pentru a-și învinge inamicul. Totuși, conflictul militar nu este doar despre captură de teritoriu și despre degradarea capacității de apărare a adversarului, ci este și despre mințile și opiniile cetățenilor implicați, fie că vorbim de lideri politici, lideri militari, soldați sau populația civilă. Până la urmă, după cum spune și istoricul american Stephen Kotkin, ca să câștigi un război fie îi elimini abilitatea de a lupta adversarului, fie îi suprimi voința de a lupta. Dacă prima variantă presupune în principal fie sancțiuni economice, fie forța cinetică a armelor de foc, a doua varianta este presupune încercarea de a afecta lumea psihosocială și politică a inamicului.
Război cognitiv
Istoria operațiunilor psihologice și a războiului informațional este lungă. De la trucurile jucate de Hannibal armatelor romane până la Operațiunea Mincemeat din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, actori statali și non-statali au încercat să se joace cu mințile inamicilor pentru a obține un avantaj pe câmpul de bătălie sau în negocieri. Cu toate acestea, experții militari contemporani consideră că, odată cu era digitală, trebuie definit un nou domeniu al conflictului militar, pe lângă cel cibernetic. Mai exact, este vorba de războiul cognitiv purtat cu noile tehnologii de comunicație și care constituie un salt calitativ considerabil față de ce se petrecea pe tărâmul psihosocial înainte ca internetul să explodeze în viețile noastre și să ni le schimbe pentru totdeauna. Într-una din publicațiile academice legate de NATO, războiul cognitiv este definit ca utilizarea opiniei publice ca o armă, de o entitate externă, cu scopul de a influența politicile publice guvernamentale și de a destabiliza instituțiile unei țări. Acesta nu presupune neapărat existența unei stări de conflict deschis, ci se petrece și situații de război hibrid, în care forța cinetică nu este folosită, dar în care inamicul caută să provoace și să încurajeze mișcări sociale și politice care să destructureze societatea din varii puncte de vedere. Esențiale pentru războiul cognitiv sunt două elemente de noutate: (1) utilizarea mijloacelor de transmisie culturală moderne și algoritmilor de inteligență artificială și (2) intenția de a schimba modului de a gândi și a se comporta a unor segmente din populație. Nu vorbim aici doar de încercarea de a introduce în joc o serie de informații false, ci de a destructura capacitatea unei societății de a se pune de acord cu privire la fapte și de a crea noi narațiuni polarizante. Utilizarea de boți, țintirea pe social media cu mesaje sofisticate a unor tipuri particulare de indivizi sau promovarea indirectă a unor influenceri politici sunt doar câteva moduri în care este purtat războiul cognitiv. Alt aspect important al războiului cognitiv este obiectivul său mai cuprinzător în raport cu tehnicile informaționale mai vechi – nu mai vorbim doar de plantarea de informații false în conștiința colectivă, ci de o încercare de a afecta încrederea pe care o are populația în instituțiile care produc și propagă cunoașterea într-o societate, fie că vorbim de presă sau de universități. Ideea este nu doar să-i faci pe oameni să creadă falsități, ci să nu mai aibă încredere în adevăr. Astfel, se creează un teren fertil pentru dezordine socială și haos politic.
Democrații în apărare
Principala problemă pe care o au democrațiile liberale care trebuie să se apere de războiul cognitiv este legată că ele, din punct de vedere etic și legal, nu dispun de aceleași mijloace care pot fi folosite de autocrații. Dilema morală a democrației liberale în acest context este despre modul în care poate fi împăcată garanția libertății de exprimare cu nevoia de a limita răspândirea în toate formele de media a miturilor care le convin unor autocrații ostile precum Rusia și China. Nu există un drept fundamental al actorilor politici externi de a disemina teorii ale conspirațiilor în interiorul unei țări și de aceea, surse precum Russia Today sau conturi demonstrabil false pe social media pot fi interzise. Atunci însă când sursele propagandei ostile sunt organizații media sau cetățeni protejați de lege, libertatea comunicării care stă ca un fundament al universului democratic nu mai poate fi compromisă, nici chiar de dragul securității naționale, fără ca democrația să nu-și piardă identitatea. Problema se extinde, de asemenea, și în cazul cetățenilor particulari din autocrații care propagă mesajele acestora fără însă să fie neapărat conștienți că sunt rotițe într-un aparat sofisticat de propagandă. Chiar dacă sunt cetățenii altui stat, aceștia, din punct de vedere democratic, au drepturi și limitarea acestora nu poate fi făcută decât în condiții foarte specifice. Concluzionând, democrațiile liberale au dificultăți morale când se apără de „atacuri” cognitive tocmai pentru că acestea lovesc într-un spațiu definitoriu pentru identitatea democratică. Măsuri de apărare se pot lua când vectorii de transmisie a propagandei sunt identificabili cu certitudine ca fiind artificiali – efectul acestora însă e mai degrabă limitat în practică având în vedere complexitatea din ce în ce mai mare a inteligenței artificiale și a modului în care proprii cetățeni și grupuri sociale pot fi influențați pe social media. De exemplu, poți să încerci să elimini toți vectorii artificiali (conturi false, boți controlați de inteligență artificială, etc.) care propagă mituri periculoase despre vaccinare, dar nu le poți lua dreptul la liberă exprimare cetățenilor democratici care au ajuns, confruntați cu aceste metode, să creadă aceste mituri și să acționeze pe baza lor.
Democrații în atac
Lăsând la o parte cazul special în care democrațiile se află într-un război cinetic, pe timp de pace democrațiile sunt limitate doar la război cognitiv care să afecteze elita politică care conduce o autocrație. Problema principală în cazul de față o constituie etica războiului în raport cu efectele slab controlabile pe care propaganda ostilă care ar putea fi propagată de democrații o poate produce în societatea inamică. Dacă efectele sunt violente, fie că vorbim de proteste, fie că vorbim de suferințe economice profunde, fie că vorbim chiar de un război civil, moartea sau schingiuirea oamenilor nevinovați care trăiesc într-o autocrație va fi parțial responsabilitatea democrației, fapt intolerabil din perspectiva eticii războiului. În măsura în care democrațiile își promovează explicit idealurile, nu se poate pune problema de război cognitiv, deoarece mesajul și sursa sunt ușor identificabile pentru aparatul de securitate autocratic. În alte contexte, democrațiile pot lupta cognitiv numai dacă se asigură că reușesc să nu provoace mișcări violente cu victime nevinovate, lucru care este mult mai ușor de spus decât de făcut. Când liderii statelor Occidentale susțin suveranitatea ucraineană sau critică tratamentul din închisoare pe care îl suferă Alexei Navalnîi, ele nu se angajează în război cognitiv, ci ele își promovează valorile. Dacă însă aceiași lideri ar da un ordin prin care rețelele de socializare rusești să fie inundate de mesaje menite să ducă la disoluția statului rus, statele care conduc această operațiune s-ar face cel puțin parțial vinovate de victimele civile cazul în care situația degenerează violent, într-un război civil sau represiune armată. De aceea este dificil din punct de vedere moral ca Vestul să-i răspundă Rusiei cu aceeași monedă.
Narațiune versus narațiune
Pe lângă dilemele legate de drepturi democratice și legile războiului, mai apare încă o dilemă etică dificilă legată de modul în care putem contracara narațiuni dispersate în societate. Avem dreptul să creăm narațiuni alternative, cu aspect propagandistic, care să concureze cu poveștile conspiraționiste care rup legăturile între rude, prieteni și alianțe politice? Atunci când adevărul simplu spus nu este îndeajuns, sunt îndreptățite instituțiile epistemice din societățile democratice să-l facă mai ușor de digerat, să-l facă mai ușor viralizabil? Din etica războiului știm că o cauză dreaptă nu poate justifica mijloace nedrepte, dar nu este clar dacă aceeași cadru de analiză se poate aplica pe timp de pace în competiția dintre superputeri nucleare.
Războiul cognitiv pune o problemă profundă pentru democrațiile liberale deoarece, atât în atac, cât și în apărare, modul în care acesta acționează la nivel social, precum și modul în care i se poate răspunde provoacă, în fapt, dileme morale dificile legate de identitatea morală a democrațiilor. Nu este de mirare că autocrațiile contemporane și-au construit aparate sofisticate de propagandă externă care utilizează cu măiestrie toate tehnologiile de comunicație de care ne bucurăm astăzi. Nu doar că este greu, în practică, să le răspunzi eficient, dar este extrem de dificil și din punct de vedere etic.
