Narațiunile războiului
războiul narațiunilor

Fact
Checking

Gândire
Critică

Cercul
ideilor

Lingurița
cu arsenic

Breaking
the news

Evenimente

Evenimente

Civilizația algoritmică și viața în lumea digitală, o carte scrisă de conf.univ.dr. Constantin Vică

Despre necesitatea unei abordări critice și a unei atitudini vigilente față de relația noastră cu aplicațiile și platformele digitale. ”Schiță pentru o civilizație algoritmică digitală”. ”Turnura infocomputațională a vieții”

Să scrii despre lumea digitală e ca și cum ai scrie o cronică istorică. Civilizația algoritmică își trăiește viața prestissimo, de aici și provocarea de a prinde clipa. 

Constantin Vică este conferențiar universitar la Facultatea de Filosofie din Universitatea din București și doctor cu o teză de filosofie practică în domeniul internetului şi al tehnologiei web. Este un explorator experimentat al lumii digitale, un terapeut care aplică tratamentul filosofic pentru maladiile civilizației digitalizate. Cartea sa apărută la Editura Universității din București, ”Civilizație algoritmică și viața în lumea digitală” este un puzzle de teme mari și importante care indică o abordare complexă și interdisciplinară a relației dintre cultură, tehnologie, mediu, și societate, oferind cititorului o perspectivă asupra implicațiilor profunde ale schimbărilor tehnologice asupra vieții contemporane. Structurată pe cinci mari piloni, lucrarea oferă posibilitatea ca temele să poată fi citite independent. ”Schiță pentru o civilizație algoritmică digitală”, ”Spatiul și timpul în lumea digitală în rețea. Un examen critic kantian”, ”Probleme de mediu, o abordare secvențială”, ”Turnura infocomputațională a vieții” și ”Lumea e o mare rețea. Internetul, pandemis și instituțiile” sunt tot atâtea trunchiuri ale căror ramificații ideatice converg către avertismentul pe care autorul îl formulează filosofic- impactul abstractizării asupra indivizilor și societății și primejdia alienării într-o totalizare a multitudinilor.

Pentru prezentarea de față m-am oprit la ultimul capitol care cercetează modul în care societatea se adaptează și reacționează la ritmul digital și algoritmic, în urma experienței pandemiei. Constantin Vică analizează aici câteva probleme esențiale care decurg din obișnuința noastră de a ne baza pe Internet și aplicațiile sale ca pe o infrastructură esențială a vieții noastre. Autorul ne avertizează că nu ar trebui să le acordăm încrederea noastră implicită și sugerează că există o necesitate de a nu privi această situație ca fiind fără ieșire, ci mai degrabă ca pe ceva contingent, susceptibil la schimbare. De asemenea, se exprimă împotriva delegării complete a rațiunii noastre de a fi agenți sociali și morali către aceste aplicații. Constantin Vică dezvoltă cercetarea cu privire la impactul extins al tehnologiei asupra societății, subliniind necesitatea unei abordări critice și a unei atitudini vigilente față de relația noastră cu aplicațiile și platformele digitale, iar ”avertismentul critic” sugerează o abordare reflexivă și evaluativă.

Înainte de a citi un fragment din ultimul capitol al cărții sale, îl las pe autor să vi-l introducă :

” În cele ce urmează voi analiza două procese care s-au petrecut online în perioada lunilor de auto-izolare și carantină (lockdown) din 2020. Primul, general, privește preluarea rolului instituțiilor de către tehnologii. Al doilea este cel al așa-zisei educații online, un proces particular care a devenit caz paradigmatic, un experiment forțat și deocamdată nereușit, dar plin de învățăminte. Pentru aceasta, voi asuma contingența acestui moment în istoria noastră cu Internetul, alături de ideea că tehnologiile nu sunt neutre. Apoi, pasager, voi aduce în discuție concepția privind mintea și cogniția extinse (acum în rețea), iar în ultima parte voi aborda critic întrebarea privind Inteligența Artificială în vremuri de pandemie.” Constantin Vică

Fragment din volumul „Civilizația algoritmică și viața în lumea digitală” ((Editura Universității din București, 2023)), de conf.univ.dr. Constantin Vică

1. Internetul, efectele și posibilitățile sale 

Pentru început, trebuie subliniat faptul că, dincolo de speranțele inițiale ale perioadei 1990-2000, Internetul, cu aplicațiile sale, nu este (încă) un instrument al ameliorării sau îmbunătățirii cognitive, chiar dacă joacă astăzi un rol fundamental în cooperarea umană. Bogăția informațională, pluralitatea de platforme și de moduri de a accesa și produce informație, capacitatea de a procesa date felurite în moduri felurite etc. sunt condiții necesare, dar nu și suficiente, pentru o viață online satisfăcătoare. Aceeași cantitate informațională, în structuri cu un design orientat către a ține cât mai mult timp utilizatorul captiv în platformă, pe website sau aplicație, în lipsa unor mecanisme de filtrare și control uman, generează tot felul de fenomene negative, pe care le-am văzut intensificate odată cu pandemia. Cogniția noastră e afectată de supra-abundența informațională, de dezinformare sau de informația de slabă calitate și, mai ales, de designul platformelor sociale prin care toate aceste fenomene iau viață. Atenția, memoria și coerența cognitivă sunt afectate, iar părtinirile, subiectivismul și prejudecățile noastre sunt provocate zi de zi. Informația are funcția de a reduce incertitudinea, dar excesele informaționale la întâlnire cu limitele noastre cognitive, datorate istoriei evolutive a creierului uman și uzanțelor noastre culturale, au repercusiuni nu doar individuale, ci mai ales sociale și politice. În acest Internet tulbure ne ducem viața, de aceea trebuie privite cu scepticism revendicările salvaționismului și soluționismului tehnologic, adică acele poziții care susțin că Internetul, în special, și tehnologia, în general, funcționează ca un tratament sau o remediere a tuturor problemelor morale și sociale care îl preced. Spunând generic „Internet”, așa cum am făcut-o și o voi mai face din rațiuni de schematizare, ne putem referi la multe lucruri diferite pe care le realizăm online. Activăm pe platformele sociale; de la începutul anului 2020, facem videoconferințe ad nauseam; unii chiar tele-muncesc (ca să folosim o expresie cu valențe ironice); consultăm biblioteci, colecții și arhive digitale, baze de date; descărcăm materiale, trimitem și primim mesaje, edităm articole pe Wikipedia (sau, mai degrabă, le copiem în alte documente), jucăm jocuri și ascultăm podcast-uri. Aceasta atunci când nu facem plăți și transferuri online, când nu urmărim bursa sau nu încingem serverele Google în căutarea unor rezultate pe post de răspuns. Între toate aceste activități găsim „asemănări de familie” (cum le-ar numi Ludwig Wittgenstein), dar ele se deosebesc destul de mult, nu doar „în sine”, ca tehnologii/aplicații digitale cu naturi specifice, ci ca efecte directe asupra vieții noastre. Ce constatăm este că o tendință începută odată cu expansiunea rețelelor sociale online, în urmă cu peste zece ani, acum își găsește desăvârșirea: lumea vieții noastre (Lebenswelt, folosind un termen husserlian) este tot mai mult mediată online. Nu mai există o graniță: de multă vreme, activitatea online nu mai este „o halucinație consensuală”, cum a fost metaforizată de William Gibson, ci experiența în rețea este parte completă a realității noastre. Dar a trăi în rețea nu are aceleași beneficii sau costuri pentru toți, atât în termeni economici, cât și morali. Fracturile sociale, inegalitățile, inechitățile nu au fost șterse cu buretele de această schimbare structurală a activităților și multor practici omenești. Nu numai că ele se reproduc, dar iau și vor lua noi forme. Online, oricât de mult și-ar fi dorit vizionarii utopici ai anilor 1990 și activiștii anilor 2000, nu am devenit egali. Ceea ce numim „democratizarea opiniei” și a accesului la cunoaștere rămân un ideal, nu un fapt. Scade costul exprimării, dar crește costul faptului de a fi auzit. Într-o abundență de expresii, atenția rămâne limitată și selectivă. Așa cum explică și Marian-Gabriel Hâncean, rețelele sociale online funcționează ca o „lume mică”, bazată pe atașament preferențial, homofilie (cei asemănători se apropie), iar efectul Matei („Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua”, Evanghelia după Matei 25:29) e omniprezent. Vocile nu sunt egale (nici nu ar putea fi), iar reverberația, adică viralitatea în rețea, e doar pentru câțiva. La fel ca în cazul mass-media clasice, nu toți avem aceeași oportunitate de influențare. Totuși, în lipsa accesului la rețea, în zilele pandemiei, libertatea de exprimare ar fi fost imposibil de exersat. Mai mult, nu am fi redus din ecartul care există între cei ce au acces la materiale educaționale, 

științifice și culturale, în sens larg, și cei care, în lumea tangibilă, nu aveau. Această criză a dus și duce în continuare, indirect, la împlinirea unui deziderat vechi de când avem world wide web (adică de peste 30 de ani), aplicația de bază a Internetului, apărută în lumea cercetătorilor fizicii, la CERN. Accesul liber, deschis (open access) la forme de expresie, de la imagini, texte artistice la articole științifice și monografii de întindere a fost promovat inclusiv de marii editori de literatură academică, nu doar de amatorii wikipediști sau de artiștii care-și licențiază operele Creative Commons. Așa cum voi sublinia la final, s-a reactivat întrucâtva spiritul surselor deschise, prezent în doctrina programelor libere (free software). În cele ce urmează voi analiza două procese care s-au petrecut online în perioada lunilor de auto-izolare și carantină (lockdown) din 2020. Primul, general, privește preluarea rolului instituțiilor de către tehnologii. Al doilea este cel al așa-zisei educații online, un proces particular care a devenit caz paradigmatic, un experiment forțat și deocamdată nereușit, dar plin de învățăminte. Pentru aceasta, voi asuma contingența acestui moment în istoria noastră cu Internetul, alături de ideea că tehnologiile nu sunt neutre. Apoi, pasager, voi aduce în discuție concepția privind mintea și cogniția extinse (acum în rețea), iar în ultima parte voi aborda critic întrebarea privind Inteligența Artificială în vremuri de pandemie. 

2. Contingență

Nimic nu este sau nu trebuie să rămână așa cu necesitate, chiar dacă Internetul și-a dovedit capacitatea de a ne integra și de a se topi în textura vieții. Cercetători și utilizatori, suntem prinși în vortexul informațional și astfel nu avem timpul și adesea nici abilitatea să urmărim ce se întâmplă în subteranele netului și în guvernanța sa, politică și tehnologică deopotrivă. Acest Internet, care „ne-a salvat viața” în timp de auto-izolare, este fragil. Din punct de vedere tehnologic, cei care dețin rețele ce formează Internetul, nu erau pregătiți, nici intelectual, nici material, să țină pasul cu noul ritm de utilizare și noul volum de date al traficului, așa cum s-a impus în 2020. S-au adaptat din mers, atât cât au putut. Dar riscul unor situații disruptive a crescut foarte mult. Ne putem baza la nesfârșit că rețeaua electronică globală va rezista? Din precauție, pentru a evita o blocare în lanț a transmisiunii de date, comisarul european pentru  societate și economie digitală, Thierry Breton, a rugat companiile de streaming video (precum YouTube sau Netflix) să-și reducă din calitatea vizuală a filmelor și clipurilor. Salutar gest, mai ales că acele companii au înțeles riscul, dar poate fi interpretat totodată ca o anulare simbolică, în Uniunea Europeană, a neutralității Internetului, unul dintre principiile sale fondatoare. Online, biții nu au mai fost egali, anumite tipuri de trafic au devenit mai importante (cel de mesaje și videoconferințe este cel care a emers ca dominant). Această mișcare nu a fost doar tehnică, ci politică. Arată cine are o putere directă mai mare acum în guvernanța Internetului, în ce condiții balanța se apleacă iar spre entitățile (supra)statale. 

„Aceasta trimite direct la situația generală a utilizatorilor, care sunt tratați drept consumatori de către platformele pe care-și duc existența zilnică. Noi, utilizatorii, rămânem, în continuare, lipsiți de o putere directă de negociere în acest joc de guvernare a rețelei, în care statele și companiile-gigant online se întrec în strategii. Lipsa acestei puteri, mai bine zis a suveranității utilizatorilor, care a existat în primul stadiu al utilizării populare a Internetului, poate fi balansată doar de puterea delegată reprezentanților noștri, cărora le revine astfel responsabilitatea mecanismelor instituționale de control. Comisarul european și-a bazat intervenția pe un Regulament al Parlamentului European din 2015 care permite, în situații de urgență, un management special al traficului. Nu lipsa de legalitate e problema, ci faptul că, de facto, doar platformele private pot decide cum să implementeze principiile unui Internet deschis, chiar dacă de jure puterea ar sta în mâinile politicului.

3. Tehnologiile nu au fost niciodată neutre

Și cu atât mai puțin par a fi cele digitale, care sunt artefacte mediatoare cognitiv, cu naturi complexe, bazate pe limbaj și computație. Pentru un utilizator comun, e puțin important cum le definim, dar trebuie „dezvăluite”. Ideea de a dezvălui care ar fi esența tehnologiei îi aparține lui Martin Heidegger. Nu voi merge atât de departe, precum filosoful german, dar e necesar să dezvăluim sau, mai bine zis, să descoperim, în activitățile noastre, valorile care sunt încastrate în tehnologii. De exemplu, Facebook a încastrat destul de problematic până acum valoarea sferei și a vieții private (și nici nu dă semne că și-ar schimba strategia, dimpotrivă), iar scandalul Cambridge Analytica a fost o bună ilustrare. Și, am putea continua, nu reușește să dea o încadrare nici celor privind sfera publică, adică valorile morale ale dialogului și deliberării sociale și politice, după cum ne arată „războaiele culturale” permanente și diseminarea dezinformării. O platformă ca Moodle, spre care am fost încurajați să migrăm în educația online, nu are încorporată valoarea dialogului sincronic (socratic?) între elevi și profesori prin teleprezență. Instagram nu prețuiește discursul scris, iar Twitter nu încuraja argumentele de întindere ș.a.m.d. Prin faptul că preferă sau dau prioritate anumitor valori, tehnologiile digitale au o influență directă asupra utilizatorilor, creându-le posibilități de a fi și a face (Facebook, YouTube nu numai că îți permit, dar te stimulează să te crezi o persoană cu influență) sau limitându-le orizontul de mișcare (așa cum Gmail a implementat, tot în 2020, un serviciu care face imposibilă trimiterea mai departe, prin forward, a unor mesaje). 

Să ne imaginăm că ne aflăm într-un film românesc din noul val și încercăm să mâncăm o ciorbă cu furculița. Ceva nu cadrează și e normal să nu. Instrumentul pe care îl folosim, furculița, chiar dacă stăpânim bine tehnica de a mânca ciorbă, nu e adecvat ca mijlocitor între gură și hrana lichidă. Până și cele mai simple tehnologii mediază realitatea noastră, iar unele s-au „topit” întrutotul în practicile umane, astfel că nici nu le mai considerăm tehnologii. Cum ar fi limbajul. „Noile medii nu sunt punți de legătură între oameni și natură: ele sunt natură”, ne amintim din capitolele precedente, că afirma Marshall McLuhan, înainte cu jumătate de secol. Dar această relație de fundal nu e singura relație de mediere sau mijlocire. Tehnologiile pot fi și extensiile simțurilor noastre (să ne gândim la microscop sau telescop), tot ele ne fac să fim hermeneuți (adică să interpretăm ce ne transmit și ce fac cu și pentru noi) și, nu în ultimul rând, ne cer să interacționăm direct cu ele (ca atunci când trebuie să treci un cod de validare într-o tranzacție online sau să extragi bani dintr-un bancomat). După experiența pandemiei, avem șansa de a vedea mai atent și explicit (nu neapărat mai clar) cum platformele sociale, aplicațiile de mesagerie și email, programele și aplicațiile educaționale, cele financiare, serviciile online de vânzare și cumpărare, platformele de streaming etc., cum toate acestea exploatează, la rândul lor, modurile existenței noastre. Între noi și tehnologiile utilizate nu se întrețese o relație precum cea clasică dintre scopuri și instrumente, ci una de co-transformare, de schimbare și construcție reciprocă.  

4. Mintea, cogniția extinsă și algoritmii

O teorie (care s-a impus în filosofie și științele cognitive de astăzi) ne ajută să descoperim că, în fapt, mintea umană se întinde, este extinsă dincolo de creierul (și astfel corpul) fiecăruia, precum mediul care utilizează mai multe tehnologii spre a se actualiza, fără a fi totuși un mediu per se. Andy Clark și David Chalmers, pentru că de la ei începe o direcție a noii orientări în gândirea minții, au plecat de la următoarea întrebare: „Unde se oprește mintea și începe restul lumii?”, alegând, pentru răspuns, a treia cale între internalism (pe scurt, poziția care susține că ce e în afara corpului e și în afara minții) și externalism (dacă înțelesul cuvintelor se află în lume, nu în minte, atunci și mintea e exterioară), adică un externalism activ bazat pe rolul cauzal al mediului în orientarea proceselor cognitive. Adesea, creierul se află în tandem cu artefacte și medii externe, în realizarea anumitor operațiuni, astfel formând un sistem cuplat în care nu doar el joacă un rol activ cauzal pentru procesele cognitive – nu doar caracteristicile neuronale, ci și cele externe ale sistemului cuplat sunt relevante. Nu e vorba de exemple ficționale de sisteme cuplate, din literatura cyberpunk, când anumite personaje poartă implanturi neuronale, ci de unele neașteptat de banale, ale vieții de zi cu zi: agendele la purtător, carnetele de notițe (sau fișele pe care le folosesc în rescrierea acestui capitol), calculatorul de buzunar (sau abacul), hărțile, interfața computerelor și telefoanelor, aplicațiile lor, elemente din platformele online, ochelarii tridimensionali sau cei de Realitate augmentată, ca să ne limităm la cele mai prezente. În lipsa lor, comportamentul nostru ar fi cu totul altul. 

Totuși, nu orice ar trebui să treacă drept sistem cuplat, avem nevoie de criterii să delimităm sistemele genuine de restul. Cei doi filosofi avansează câteva dintre ele: portabilitatea – suportul pentru procesele cognitive trebuie să fie portabil în orice moment, așa cum este și substratul neuronal – și încrederea – elementele externe trebuie să fie de încredere, iar acest lucru presupune să fie accesibile oricând e nevoie de ele în procesul cognitiv. Astfel, harta din sala de clasă nu va forma un sistem genuin cu creierul elevilor, dar o aplicație mobilă pentru orientare da. Dacă utilizarea limbajului natural este un alt mod al cogniției extinse, fie că vorbim de dialogul dintre persoane (în care cuvintele rostite de cineva participă la cogniția altui participant la dialog) sau de dezvoltarea unor idei, prin scriere, rescriere, ștergerea și reluarea de fraze etc., atunci am putea spune că interacțiunea directă cu tehnologiile digitale portabile și mereu accesibile, în care ele ne comunică semnale, prin limbaj natural sau formal-simbolic, este tot o formă de cogniție extinsă. Avem nenumărate exemple de cogniție extinsă și împărtășită, fie că vorbim de cupluri de parteneri de viață sau de prieteni buni, de grupuri de lucru bine rodate, iar limbajul este cel care face posibilă cuplarea stărilor mentale: el nu este o oglindă a stării mentale, ci un complement care servește drept instrument al extinderii cogniției și către alte minți. Este evident că astăzi această cuplare e posibilă nu doar când ne aflăm în aceeași încăpere, într-un spațiu tangibil, ci când folosim aceleași aplicații. Spre finalul articolului, Clark și Chalmers, structurează criteriile după care să stabilim când formăm un sistem cuplat cognitiv genuin: utilizarea constantă a acelor tehnologii sau artefacte-suport, care să fie accesibile fără dificultate, iar informația, care e sursă a cunoașterii, să fie girată automat de individ.

În ultimele decenii, tehnologiile digitale au luat locul abacului, foii de hârtie și stiloului. Nu mai memorăm ce, ci mai degrabă cum să găsim pe Google, care se instaurează astfel ca o formă de memorie tranzitivă. Nu mai facem albume fotografice de familie, ci căutăm în istoria noastră de Facebook sau Instagram. Putem afirma, fără să exagerăm, că, utilizând aplicațiile Internetului, ne extindem cognitiv dincolo de corpul nostru. Distincția interior-exterior, standard în istoria filosofiei, nu mai are putere explicativă. Dar, așa cum noi utilizăm Internetul în a ne actualiza cognitiv, și aplicațiile sale ne utilizează pe noi. Prin două procese: unul de dataficare – transformarea fenomenelor vieții sociale, ale naturii etc. în date, seturi imense de date – și algoritmizare – procesarea metodică, eficace a acelor date cu scopuri multiple. De la cel de a personaliza cât mai bine experiența online până la cel de a înlesni și/sau provoca anumite comportamente dezirabile pentru acea platformă. Suntem transformați în dosare digitale, experiența este redusă, prin abstractizare, la o serie (enormă) de date legate, iar acestea dau algoritmilor substanța pe care să o transforme în informație și cunoaștere nouă. Dar la aceasta din urmă nu avem acces toți, ci doar cei care dețin atât cunoașterea algoritmică, cât și platformele pe care algoritmii rulează și prin care se guvernează viețile noastre online. 

Natura mediilor nu este întrutotul dependentă de natura tehnologiilor care le susțin, ci mai degrabă funcțiile acelor medii cer adesea noi implementări de ordin tehnic. De exemplu, ce au în comun banii și Google? Sunt medii tranzitiv-tranzacționale, purtătoare de memorie și de încredere. Ele mediază existențele umane, într-o rețea de ființe, animale umane și non-umane, artefacte și instituții. Banii nu pot lua locul lui Google (motorul de căutare), dar Google (compania) poate înlocui, în ecosistemul său, moneda fiduciară statală cu o altă monedă (o criptomonedă, să zicem) sau alt mod de a asigura încrederea în transferul de bunuri. Cu alte cuvinte, Google Pay sau Apple Pay și alte sisteme de plată prin telefon nu sunt decât o nouă implementare tehnologică, în dauna hârtiei sau plasticului, a instituției banilor. Din motive de contagiune, aceste moduri au fost încurajate oficial pentru a înlocui bătrânul numerar. Dar transformarea nu se oprește aici, doar ca o înlocuire de mijloace sau suporturi.”
Acest text reprezintă câteva secțiuni din capitolul „Lumea e o mare rețea. Internetul, pandemia și instituțiile” (pp. 141-149), din volumul Civilizație algoritmică și viața în lumea digitală (Editura Universității din București, 2023).

1 Cristina Voinea et al., „The Internet as Cognitive Enhancement”, Science and Engineering Ethics 26 (6 aprilie 2020): 2345–62

2 Cum am arătat, în principal, în capitolul „Probleme de mediu, o abordare secvențială”, dar și în „Turnura infocomputațională a vieții”.

3 La fel, am încercat să argumentez în capitolul „Spațiul și timpul în lumea digitală în rețea. Un examen critic kantian”.

4 Marian Gabriel Hâncean, Rețelele sociale în era Facebook: o analiză sociologică, Collegium. Sociologie. Antropologie (Iași: Polirom, 2018), 34–43.

5 Stefan Turcu, „Comisia face apel la serviciile de streaming, operatori și utilizatori pentru a preveni congestionarea rețelei și discută problema cu autoritățile europene de reglementare”, Text, România – European Commission, 19 martie 2023 (Reprezentanța Comisiei Europene în România – Comisia Europeană (europa.eu))

6 În egală măsură, faptul că statele pot, în numele unei informări corecte, închide domenii de website-uri, pe perioadele unor stări de urgență sau de excepție, este la fel de problematic moral.

7 Marshall McLuhan, Texte esențiale, ed. Eric McLuhan, trad. Mihai Moroiu (București: Nemira, 2006), 397.

8 Don Ihde, Technology and the Lifeworld: From Garden to Earth (Bloomington, IN: Indiana University Press, 1990), 72–108.

9 Andy Clark și David Chalmers, „The Extended Mind”, Analysis 58, nr. 1 (1998): 7.

10 Clark și Chalmers, 8–9.

11 Clark și Chalmers, 10–11.

12 Clark și Chalmers, 18.

13 Clark și Chalmers, 17.

14 Așa cum am văzut în capitolul precedent, „Turnura infocomputațională a vieții”.

Dana Deac
Dana Deachttps://languagematters.ro/
Realizator tv la TVR1. Ambasador al Asociației ASPO. Președintele Fundației Orange. Fondator Language Matters.Între 2007 și 2014 a deținut funcția de Director al TVR 1. Este în continuare realizator TV la postul public. Între 1998 si 2006 a fost reporter, producător executiv si prezentator la posturile de televiziune Antena 1 si Antena 3. I s-au decernat numeroase premii pentru activitatea jurnalistică. În 2015, Dana Deac a fost speaker la Forbes Heroes. În ianuarie 2010, revista Avantaje i-a acordat premiul „Femeia anului 2009 pentru Responsabilitate și Implicare Socială”, recunoscându-i-se astfel efortul susținut pus în slujba binelui public de mai bine de 10 ani. Dana Deac a fost decorată de Regele Mihai I al României cu înaltele distincții ale Casei Regale a României: "Nihil Sine Deo" și "Crucea Casei Regale a României". Dana Deac este absolventă a Facultății de Istorie și Filosofie, Secția Filosofie Istorie, din Universitatea din București.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

Alte Articole